1. Am fost făcuți de Dumnezeu și El a fost singurul care a decis ce să ne dea și ce să nu ne dea. Așadar, puterea de a alege răul ca și înclinația să-l exercităm au fost puse în compoziție de la bun început. Pentru cineva care are atâta putere și iubire e imposibil să îi lipsească anticipația. Știa de la capul locului că având posibilitatea să cădem în păcat mai devreme sau mai târziu o s-o facem. Așa cum văd eu lucrurile am fost făcuți să ajungem unde suntem. Și asta fără măcar să avem vreo putere să schimbăm traseul. Dacă Dumnezeu nu voia să cădem în păcat nu ne dădea posibilitatea să o facem.
Revenind: creați fiind eminamente răi, nu putem să facem bine decât dacă Dumnezeu e cu noi. Răul e în noi, binele e de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte nu mi-a fost dată posibilitatea să fac bine ca entitate separată de Dumnezeu, ci numai rău, rău pentru care trebuie să mă căiesc o viață întreagă, să mă rog să mă ierte (deși nu am avut nici o contribuție la propria creație) numai pentru că sunt. Rugați-Mă să vă iert pentru că v-am făcut așa.
1.1 La ce m-a mai făcut dacă tot rău rămân toată viața și se știe că nu sunt în stare să ajung bun căci o să cad perpetuu în păcat (numai ca să mă întorc și să mă rog să mă ierte pentru că m-a făcut așa)?
1.2 La ce să perpetuezi o existență atât de tragică făcând copii care nu sunt decât expresia răului sub forme ușor diferite și complet transformabile până când ajung la maturitate, respectiv forma definitivată a păcatului pe două picioare.
2. Mândria e un păcat. Binele în afara lui Dumnezeu nu se califică pentru bine pentru că ne satisface interior la nivel individual, ne gâdilă ego-ul și asta e un păcat. Categoria de bine există numai în relație cu Dumnezeu și exclusiv prin El. Dacă tot ce faci sfârșește prin a-ți cere iertare că ești rău, care e motivația să mergi mai departe?
3. Dacă e adevărat că ispășim păcatele noastre precum și încă șapte generații în urmă, cuplat cu faptul că din rău nu o să ne ridicăm niciodată (căci am fost făcuți să nu fim capabili de ridicare, ci numai de cădere. De fapt suntem în stare de o ridicare temporară căci căderea e iminentă și mai garantată decât orice în viață dat fiind arsenalul sofisticat de variante de a păcătui vizibil sau numai cu gândul), în final nu facem decât să plasăm mai departe bagajul de mizerie în spatele copiilor noștri. Dar eu îmi iubesc copilul. De i-aș face așa ceva, nu? Întrebarea e de ce să mai faci copii când știi în ce îi bagi?
4. Am avut șansa în viață să trăiesc nu numai în România. Este fascinant când înțelegi că există atât de mult în afara a ceea ce știm noi de acasă! Oamenii sunt frumoși sau urâți (interior și exterior) în exact aceleași proporții indiferent de religie. La mine pe stradă locuiesc oameni de cel puțin patru religii diferite. Am învățat să-i respect mult mai mult trăind alături de ei decât de departe.
Religia noastră, deși e adoptată de o minoritate plăpândă din populația globului (maxim 7%) pretinde că e singura adevărată. Oare nu e o infatuare crâncenă să te consideri deasupra celorlalți? Căci dacă numai tu știi adevărul adevărat, e oarecum automat să ai o atitudine, în cel mai bun caz, condescendentă asupra celorlalți de altă religie... alt păcat, altă iertare...
O aritmetică simplistă ar zice că dacă numai 7% din oameni au calea către Rai, din care se știe că păcatele și răul fundamental o să-i oprească pe cei mai mulți să acceadă la Rai, deci nu prea multă lume ajunge acolo.
Iar dacă și ceilalți au acces la Rai în felurile lor, cum de eu nu am voie să îmi pun viața decât în slujba lui Dumnezeu (al meu din religia mea) ca să ajung acolo? Înțeleg că fie există drumuri alternative, fie Raiul nu e foarte aglomerat...
5. Dacă vă uitați în jur fără să știți cine e credincios și cine nu sau în ce fel și în ce zeu crede, puteți să distingeți cine e credincios? Eu una (e adevărat că din afară conexiunii cu Cel de Sus) îi văd pe toți făcând cam aceleași lucruri, toate parte din viața comună.
Și dacă nu reușește să producă o diferență palpabilă în viața zilnică, atunci care îi mai e rostul?
Iar dacă diferența e la nivel profund, interior, iar vă zic, nu disting figuri mai fericite sau mai liniștite nici măcar la ieșirea din biserică...
Mulțumesc frumos că îmi răspundeți sau măcar că ați parcurs textul.
Irina
Draga mea Irina,
Te îmbrățișez din toată inima mea, cel puțin atât cât am eu acces la ea! Te îmbrățișez din și cu inima pentru că acolo, pe unul din „rafturi”, sunt păstrate toată durerea și toată revolta pe care le trăiam pe când îmi puneam mie, și lumii întregi, întrebările tale.
Dacă, acum, aștepți de la mine un răspuns din cuvinte și argumente, nu vei primi pentru că știu din experiență că nici o explicație nu e valabilă pentru mintea umană aflată în acest punct de interogație. Și nici nu ți l-aș putea da pentru că Răspunsul pe care îl am eu, acum, nu e o înșiruire de cuvinte, ci Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, după cum singur ne spune și ne dovedește. Da, Îl am în mine, este în mine și încă vine și Se sălășluiește în mine, cum a făgăduit.
Așadar, Suflet drag, dacă vrei și tu Acest Răspuns, fii mai departe onestă cu tine și cu El și încearcă să faci acești trei pași:
1.Să te cunoști pe tine mereu mai bine, mai adevărat, să-ți cunoști durerile și bucuriile, nădejdile și deznădejdile și să cauți bucuria după care însetează sufletul tău fără să te anesteziezi cu surogatele acestei lumi. Altfel te vei trăda pe tine și dorul inimii tale și, ca urmare, Îl vei acuza pe Dumnezeu și pe ceilalți pentru toată nefericirea ta. E specific trădătorului de sine să-i învinovățească pe ceilalți de eșecuri.
2.Să-L cunoști pe Cel despre Care îți vorbesc. Citește Evangheliile ca pe o scrisoare către tine. Vorbește-I în rugăciune și taci mult în fața Lui ca să-I auzi răspunsul. Taci mult. Forfota minții e zgomot asurzitor pentru „urechile de auzit” glasul Lui.
3.Să mergi, cu smerenie și fără gând preconceput, la Întâlnirea cu El Viu, Sfânta Liturghie, și să-I ceri să te lumineze și să te mângâie ca să poți simți și poți înțelege iubirea Lui.
E tot ce-ți pot da, acum, Irina mea!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana