Sărut-mâna, Măicuță!
    Cred că sunt la un moment de răscruce. S-au împlinit deja câteva zile de când am simțit că e bine să renunț la a mă mai folosi prioritar de instrumentele indicate de diverși psihologi și să mă ofer Domnului în durerile și stările mele. Am făcut o înțelegere cu mine ca timp de o săptămână să-i spun Domnului direct durerile și să mă opresc din a-mi ”controla” fluxul interior, scriind în jurnal. Am început mai intens Rugăciunea inimii. O, Măicuță! Sunt atâtea lucruri pe care mi le arată Doamne. Îmi simt frica de a fi lăsată fără protecție, îndrumare, ”mâncare”... ca și cum aș pluti într-un vid... știu că nu-i așa, iar darurile minunate ale Domnului vin să îmi transforme ”cunoașterea”. 
Am obosit să ”dețin” controlul... 

Simt că Doamne mă cheamă și mai intens în rugăciune, pentru a-i oferi Lui fiecare părticică din mine. Simt că am obosit să ”dețin” controlul... deși lucrez de ceva timp cu codependența mea. În seara asta ascultam porțiuni din conferințele ținute la Tălpălari... cred că stârniți zâmbete spunând ”să stai tu, gândacul pământului, spurcăciunea lumii, de vorbă cu Dumnezeu...”. Dar ce mare eliberare! Adică, este o parte din mine care încă vrea să apară bună în fața Domnului pentru a putea fi iubită. Și da, cum încă mai vreau să dețin eu controlul asupra vieții mele când mintea mi-e bolnavă și inima mi-e ”îmbâcsită” de păcate... când ea singură nu are putere să iubească, să aleagă Binele...? Slavă Ție, Doamne, că acum pot simți mai adânc boala mea și neputința mea și îmi dau seama cât rău îmi fac nelăsându-te pe Tine să Fii în mine! Cât e de minunat să văd că Tu mă iubești astfel și îmi dai și mie un sâmbure din Iubirea Ta pentru a putea măcar să strig la Tine pentru sufletul meu chinuit! Cât e de minunat să mă simt așa ”gândacul pământului și spurcăciunea lumii” și să simt Iubirea Ta pregătită să-mi intre în inimă și să mă conducă... tot ce trebuie să fac e să Te chem și să Te urmez. Să Te chem încontinuu... pentru că mă dezlipesc mereu de Tine... Tu îmi cunoști mai bine inima și neputința ei!
    Azi-dimineață m-a luminat Doamne în privința unui aspect din mine. Mă simt specială... din teama de a nu fi privată de atenția și iubirea Lui. Mi-e greu să admit că noi oamenii suntem egali în fața Lui... L-am rugat pe Doamne să mă ajute să primesc că nu sunt importantă, nici specială, nici mai bună decât altcineva. Mă doare. E ca și cum stăteam agățată de ceva și acum am căzut într-o groapă. Dar ce plăcut e să-I simt Prezența în nimicnicia mea și în faptul de a-i vedea pe ceilalți mai sus decât mine!
    Azi mi-a fost arătat că viața mea fără Doamne în centru nu e viață... nu eram prea conștientă de asta. Adică, Îi dedicam timp... dar nu puteam vedea cum Îl înlocuiam imediat ce apărea ceva mai plăcut. Am inima deschisă în continuare pentru răspunsuri mai concrete întrebărilor pe care nu le pot formula încă. Înțeleg, rațional, că trăiesc pe acest pământ pentru a primi viața veșnică... și nu trăiesc, totuși, pentru asta... am început să văd asta în mine. Mă fură repede orice altceva. Cred că a-ți ține mintea și inima la Dumnezeu face parte din lupta oricărui creștin... dar eu nu fac asta. Presupun că e vorba de părțile din mine nepredate încă Domnului.
    Domnul să vă binecuvinteze, Măicuță!
    Cu drag și rugăciune,
AM