Sunt lucruri foarte bine punctate în această sesiune legate de iertare... Nu putem ierta decât în stare de rugăciune, numai binecuvântând. În weekend-ul trecut și la începutul săptămânii am ascultat multe din conferințele maicii Siluana în timp ce îmi făceam ordine, curat, în casă (am avut concediu până marți, 1 noiembrie)... Și a vorbit des de iertare și binecuvântare, la fiecare pas, la tot ce facem, fie că e vorba de ceva ce facem noi sau de ce fac alții... Mi s-a părut minunat ca să poți să spui o rugăciune sau o binecuvântare la fiecare pas, în loc să înjuri sau să ai diverse gânduri... Îmi amintesc cu plăcere cum bunicii noștri aveau acest obicei și mă bucur când aud oameni de la oraș sau în special de la țară care spun Doamne ajută... Recunosc că... atunci când eram copil eram mai deschisă față de alții când era vorba de credință... acum învăț să mă redeschid... La mine credința a fost bine ținută acolo undeva în adânc și nu prea o lăsam la iveală... îmi era teamă că dacă o vede cineva... va avea cine știe ce reacții... Acum încep să regăsesc acea bucurie în a mă ruga mai mult, în a face închinăciuni (când eram mică, bunica ne-a învățat cum să ne rugăm și să facem metanii și obișnuiam să mă rog așa... cu închinăciuni... acum ceva luni o prietenă îmi spusese să îi arăt cum fac eu închinăciuni... și m-am simțit... jenată... și același lucru l-am simțit și când m-a rugat să îi spun ce rugăciuni știu eu... nu știu de ce dar îmi era teamă oarecum... să mă descopăr, să îmi arăt acea latură... probabil pentru că îmi era teamă să fiu judecată sau să nu fiu înțeleasă).
Cred că se pot schimba multe lucruri în ceea ce simți când apelezi la rugăciune, la binecuvântare, doar că, îmi dau seama că e cam greu până devine obișnuință... prima reacție, automată, e de multe ori nepotrivită, violentă... s-a stricat pc-ul exact când scriam ceva important... nu vine... Doamne binecuvântează, ci... ****... sau e cât pe ce să mă calce unul pe trecere sau un taximetrist trece cum nu trebe... repede iese „idiotul”, automat (dar chiar dacă o spun după, în ultima vreme mă străduiesc să binecuvântez apoi), dar încerc și efectele se văd... Zilele trecute, când eram la plimbare cu cuțu, un om cam aburit săracul, voise să sară un gard și își prinsese piciorul și a căzut așa... și a rămas cu piciorul în gard și urla cum putea el de durere și cerea ajutor... Două fetițe s-au apropiat de el... eu încă nu ajunsesem la el, dar în timp ce mă îndreptam mai erau și două doamne... care se uitau înspre el în timp ce erau în drumul lor... Una a spus că vrea să îl ajute... cealaltă spunea numai lucruri de genul: "Lasă-l tu, nu vezi că e beat? Dă-l încolo..." cealaltă îi spunea... "Dar e și el un om, cum să îl lăsăm așa..." Și în timp ce m-am apropiat și eu de el să văd cum pot să îl ajut... am simțit cum îmi crește furia față de acea doamnă care vorbea de rău acel om și voia să își vadă de drum... după ce omul a fost ajutat (un domn l-a ajutat să își scoată piciorul), când am plecat mi-au venit gânduri de judecată a acelei femei... dar m-am oprit și mi-am dat seama că nu e bine... că judec și nu am acest drept și atunci am început să binecuvântez... și m-am simțit mult mai bine... Am început să devin mai conștientă atunci când îmi vin gânduri de judecare și apoi să mă opresc și să pun în fața lui Doamne...
E interesant cum rănile și suferințele sunt motive prin care te poți apropia mai mult de Doamne... important e să ai puterea, voința, și să alegi să Îl chemi pe Doamne... iar eu recunosc că încă nu pot să fac asta la fiecare pas... Uneori pot... alteori... nu mă mai gândesc la El când mă doare...
Când nu ne rugăm pentru cineva, îl vom judeca... rugăciunea pentru cei ce ne fac rău înseamnă renunțarea la apărare, la dorința de a avea dreptate și mai ales la dorința de răzbunare... Foarte adevărat... dacă îmi las gândurile să o ia razna... cum spunea și Maica într-o conferință... îmi alimentez furia și sunt determinată să mă îndreptățesc și mai mult... unde ajung? Mi-am făcut o obișnuință atunci când mă rog seara sau când pun o lumânare la biserică, să mă rog și pentru acele persoane apropiate mie, s-au mi-au fost, care m-au rănit, într-un fel sau altul... Și mă bucur că, deși încă simt durerea acelor lucruri, pot să mă rog pentru ele, să le aibă Doamne în grija Lui...
Dar încă mai este drum până să ajung să reușesc să binecuvântez chiar la fiecare pas și în fața fiecărei ofense și să opresc reacțiile automate... În timp ce citesc acatistul Sfântului Duh am un sentiment cu totul aparte... Când l-am citit înainte de a mă spovedi, împărtăși prima dată... mi-a deschis într-un fel... sufletul și m-a făcut să simt acolo că Doamne mă așteaptă... și mi-au dat lacrimile și cumva... să văd acea lumină... Și acum îmi dau lacrimile când îl citesc și îmi dă încredere și liniște, dar și o oarecare... tristețe când conștientizez ceva... dacă pot să spun așa ce simt...
În timp ce mă rugam cu închinăciuni pentru cei care m-au rănit... timp de cinci minute... la început m-am gândit într-un fel ce-aș putea să simt dacă fac asta... va fi ceva automat?... dar mi-am dat seama cât de mult m-am înșelat... pentru că... m-am simțit cumva... nu știu cum să explic... un fel de împăcare a mea... un fel de compasiune și bucurie pentru acele persoane pentru care mă rugam... că pot face ceva bun... pentru ele... și pentru mine... Doar că... în ceea ce îl privește pe... acel el... atât timp cât încă nu îmi trăiesc durerea și mânia față de el... nu pot să ajung la iertare... deci... și aici mai e cale lungă...