E o diferență uriașă între a recunoaște și a accepta!

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna!
Măicuță, iar vă scriu că îmi face bine să exprim, să pun în cuvinte căci altfel trece totul ca un val și valurile care trec așa revin mai apoi.
În ultima vreme am trăit... nici nu știu... îmi simțeam suflețelul în comă. Postul ăsta a fost - nici nu știu cum să spun - m-a lăsat Doamne, mi-a dat drumul la mână și când picam, când mă ridicam. Și cum plăcerea mea teribilă e victimizarea fiecare cădere era urmată de o ședere plângăcioasă și crizată în care țipam la Doamne să mă ridice El, deși îmi dădea putere să o fac și singură. De asta însă m-am prins târziu, după o Spovedanie de la care am ieșit cu o falca-n cer și una în pământ neștiind dacă să vă urăsc pe dumneavoastră că m-ați trimis la părintele sau pe el... Nu m-a ținut mult revolta căci mi-era un dor de bucurie și pace și știam că doar la Domnul le pot găsi și doar mergând pe Calea Lui. Atunci am deschis ușa cuvintelor pe care mi le-a spus părintele în Taină și am rămas atât de uimită!!! Am rămas uimită căci eu auzisem doar ce nu mi-a convenit, dar de fapt, deschizând ușa am văzut că Domnul a fost dur cu încăpățânarea mea, dar răbdător și plin de dragoste cu mine. 
M-am rușinat, dar m-am ridicat. 
N-am știut niciodată să-mi accept greșelile... și e o diferență uriașă între a recunoaște și a accepta! E relativ ușor să le recunoști dar să le accepți... să le accepți fără să te condamni, fără să te autoexcluzi, fără să te disprețuiești și să te crezi disprețuit, fără să fugi de tine ca de râie... așa ceva pentru mine era de neconceput. Dar n-am avut de ales. Am rămas cu toată rușinea, cu tot cheful în fața Domnului și am așteptat. 
Și ăsta e un exercițiu pe care mi-e frică să îl repet, dar prin care a venit mângâierea. 
Acum mă lupt parcă cu cealaltă parte... căci a venit Domnul cu bucurie și eu nu prea mă chinui să nu primesc gândurile de mândrie și slavă deșartă căci parcă merit și eu un pic de desfătare... ioi, dacă n-aș ști cât rău îmi face desfătarea asta, parcă m-aș înțelege...
Să știți că nu înțeleg ce înseamnă ”jocurile psihologice”. De fapt nu înțeleg nimic din ce-mi spuneți acolo. Dar s-a deschis un gemuleț de rugăciune și pun acolo ce mi-ați scris și aștept... Am nădejde! Da, cred că de la Psaltire o capăt. Am început să o citesc personal, adică să vorbesc eu cu Domnul prin cuvintele psalmistului... uneori mi-e frică, căci e tare îndrăzneț și eu am încă ideea asta în cap că Dumnezeu e ”irascibil”... nu știu de unde am scos-o, dar uneori o cred. 
Mulțumesc!
Doamne ajută!
Hristos a înviat!

Mai întâi mulțumesc pentru descoperirea deosebirii dintre a recunoaște, act rațional, abstract cu ecouri codependente în psihologic (de exemplu, ocazie de victimizare sau de culpabilizare) și acceptare ca act liber de asumare de sine cu responsabilitate. Acum deja ești pregătită să înțelegi că omul nu se poate accepta pe sine așa cum este decât în Hristos Domnul Care ne acceptă ca să ne vindece și să ne dea puterea Lui să devenim așa cum ne cheamă dorul adânc al inimii pus de El acolo! Fără această posibiltate dumnezeiască de schimbare, de vindecare și sfințire, omul nu se poate accepta pe sine și de aceea apelează la mecanisme de proiecție, de negare și toate cele sugerate de „tatăl minciunii” care ne administrează, de fapt, tiparele psihismului bolnav. 
Mulțumesc și că la nevoie, în „criză”, alegi să mă urăști pe mine pentru că această ură a ta a fost ca un motoraș încă de la începutul lucrării tale cu mine!
Cât despre Dumnezeu Cel „irascibil” mergi mai departe și îndrăznește să fii cu El că altă Cale nu există! Și vei cunoaște că această irascibilitate este chiar iubirea Lui pentru tine! Curaj! 

Cu rugăciune și dragoste în Domnul,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar