Maică, am avut o discuție cu soțul meu pe care vreau să v-o povestesc, măcar așa, în mare.
Primul lucru pe care vreau musai să-l subliniez e că nu am fost eu cea care a inițiat-o. Chiar nu-mi ardea de astfel de discuții, cu el, mai ales. 
Eram în pat, eu vroiam să mă culc, eram obosită și mi-era somn. El a insistat să vorbim. Și a început întrebându-mă de ce cred eu că el e ateu și i-am spus că nu cred asta, asta e doar o glumă de-a lui pe care eu o preiau uneori. Atunci m-a întrebat dacă e creștin. I-am spus că nu știu. Că pentru mine a fi creștin nu înseamnă o declarație sau o credință din adâncul inimii, ci înseamnă o relație vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos mai ales și că asta se poate întâmpla doar în Biserică. I-am spus că pentru mine Domnul nu doar că a fost viu în carne și oase aici pe pământ, ci este la fel de prezent și la fel de în carne și oase în Sfânta Împărtășanie pe care o mănânc. 
Mi-a spus apoi că el crede mai mult în diavol, că vrea mai ales să îl cunoască pe ăsta, să îl anunț dacă vreodată mă voi întâlni la biserică cu vreun demonizat că el vrea să-l cunoască și să-l privească în ochi căci nu-i e frică. I-am povestit apoi ce am trăit eu într-o noapte când el era plecat din țară... și mi-a spus că el trăiește același lucru cel puțin o dată pe lună... că simte aceeași prezență și trăiește aceeași frică demult și des. Și ce m-a uimit tare a fost că mi-a zis că lui nu îi e frică... simte frica, dar nu îi e frică pentru că atunci e în brațele Domnului, căci atunci Îl cheamă pe Dumnezeu. I-am spus că se poate, dar să aibă grijă să nu se înșele. 
M-a întrebat dacă nu mă tem că m-ar putea îndepărta de Dumnezeu, dacă nu mi-e frică de faptul că el e atât de pasionat de tot ce înseamnă întuneric, rău, diavol... I-am spus că nu. Eu Îl mănânc pe Dumnezeu, e în mine, n-am de ce să mă tem. Că nu are ce să-mi facă atâta timp cât Dumnezeu e cu mine. Orice mi-ar face el, atâta timp cât eu stau lângă Domnul, voi avea și bucurie și pace și restul nu contează. Că mai mult de a-mi omorî trupul, chiar și în chinuri, n-are ce să-mi facă. A zis că nu mă crede, că nu mai există creștini care să trăiască așa. I-am povestit de mucenici și mi-a zis că nu mai există așa ceva... m-a lăsat să înțeleg că el nu vine la biserică mai ales de asta, că e plină de ipocriți care s-ar lepăda de Dumnezeu la orice mică amenințare. I-am spus că poate, în mare are dreptate, dar că eu nădăjduiesc că Dumnezeu, dacă va fi vreodată cazul, o să-mi dea putere precum i-a dat Sfântului Uar, și i-am povestit în mare despre acest sfânt la care eu țin mult că m-am născut în ziua când e el pomenit de Biserică. 
Cam asta e esențialul. A început apoi să intre, căutând parcă de la mine rezolvare în discuții legate de Sfintele Evanghelii cum că sunt mai multe, că sunt scrise de oameni, că sunt diferențe... m-a pus să spun eu „Tatăl nostru”... n-am vrut, am zis că normal ar fi să spună el, că la nuntă așa a fost... am acceptat până la urmă și am spus varianta cu „pâinea noastră cea spre ființă” și m-a întrebat de ce nu-l spun ca toată lumea... i-am răspuns că așa apare într-una din Evanghelii și că mi-e mai dragă varianta asta. Am refuzat să intru în alte discuții că începusem să mă neliniștesc și i-am spus că eu închei discuția aici pentru că nu-mi place să vorbesc despre Dumnezeu decât cu Dumnezeu, și dacă mai vrea putem continua în rugăciune. 
Am continuat să vorbim despre altele și ne-am culcat. 
Maica, eu atâta timp cât am simțit liniște în suflețel am vorbit fără să mă gândesc prea mult ce zic, binecuvântându-l pe soțul meu. Și cred că am făcut bine că m-am oprit, dar v-am povestit tocmai pentru ca n-aș vrea să mă las dusă de vreun gând de mândrie. Sincer, mi-e frică de discuțiile astea! Le căutam înainte, în speranța că-l voi convinge. Acum le evit cât pot, căci invers, vorbind cu Domnul de soțul meu n-am pe ce alte cărări să o iau... sper... 
Mulțumesc pentru ultimul mesaj. L-am rugat pe Domnul să-mi dea curaj să-i cer soțului meu acel dar și mai ales să-i dau libertatea să refuze. Și mi le-a dat pe amândouă plus darul! Apoi, am mai primit și un mesaj de la o prietenă, un citat al părintelui Rafail, care îmi spunea că de la Dumnezeu să ne așteptăm să facă imposibilul, căci mai puțin de atât putem și noi. Asta așa, ca un capac la uimirea mea că acest soț al meu a acceptat să vină la Liturghia din Noaptea Anului Nou fără să insist, fără să mă crizez, așa, pur și simplu! 
Inițial am vrut să vă scriu despre altceva, dar cred că acel altceva trebuie să îl discut cu părintele... nu se scria mesajul... ăsta s-a scris...
Mulțumesc, Măicuță, MULȚUMESC TARE TARE TARE PENTRU TOT!!!! 
Doamne ajută!
Hristos a înviat!
CV