Îmi este, câteodată, mai aproape bunica cu basma din biserică, decât ai mei - familie şi prieteni. Da, maică, uneori mă simt departe şi mă simt atât de neputincioasă. Mă doare că nu pot să comunic, că nu pot împărtăşi, cu cei dragi inimii mele, bucuria lacrimilor care-mi izvorăsc la biserică, starea unică şi de neexprimat în cuvinte dinaintea împărtăşirii, pacea care te umple, uimirea, uluirea, bucuria, căderile, dorul, dorul de a regăsi, de a redobândi starea pierdută.
Am început să aud cât de mult se drăcuie şi se înjură în jurul meu. La început mă deranja, acum a început să mă doară. Până nu demult nu auzeam, nu mă deranja. De înjurat, am înjurat şi eu şi încă cum! De la o vreme "nu-mi mai iese", nu-mi mai vine. De drăcuit n-am prea putut. Ţin minte, copil fiind, că încetam să mă joc cu copiii care drăcuiau. Nu ştiu de ce şi de unde.

De ce îţi scriu ţie, maica mea, toate astea?

Este primul an din viaţa mea în care am ţinut toate posturile de peste an. Dacă mi-ar fi spus cineva, acum câţiva ani, că o să aştept cu nerăbdare să intrăm în post, probabil aş fi zâmbit şi aş fi glumit pe tema asta.

Mă simt agăţată între două lumi şi mă simt singură.

Ce făcuşi, maică, cu mine?

Cu recunoştinţă şi drag neîntrerupt de ani,

M