Am trăit cu adevărat că „una suntem” – abolirea judecății - mila care covârșește inima și abolește regimul minții. Începutul sensului. Mintea e în șah-mat. E o stare, imposibil de redat de logică. Uimire pură. Sensul începe unde mintea logică ia o pauză. Doamne, am fost atâta timp pe o pistă greșită! Să Te căutăm cu logica? Dar căutarea asta e așa săracă.
Cred că oamenii care te caută cu mintea logică… e o căutare din mândrie?! Mi-e destul de greu să explic cum vine asta pe dinăuntrul meu, dar am impresia că cei care vor să Îl cartografieze pe Dumnezeu o fac dintr-un fel de dorință de conservare a eului lor, ar vrea să găsescă sensul dar să păstreze și tot ce au acumulat până atunci(??).
Oricum, din toată bâiguiala asta mi-e cumva clar că ruta spre Domnul e în jos, prin durere. Aș putea spune dintr-o oarecare intuiție că e singura rută. Ca să te lași să cazi în brațele Lui e nevoie să se rupă la un moment dat carcasa goală a eului de supraviețuire și asta oricum produce durere.
Să Îl găsești pe Dumnezeu nu e ca un maraton în care Domnul îți întinde mâna de după Linia de Finish, și se dă doar celor care trag de ei atât de tare și ajung la capătul celor 40 de km. E mai mult ca o plasă de siguranță, de care tu habar nu ai, care te susține în momentul în care tu te predai și abandonezi cursa furibundă cu sensul lumii celei fără de sens. O abandonezi cu gândul că ai luptat toată lupta și acum… și acum ce? Și din vacuumul de spațiu-timp care se crează în urma acestei întrebări semi-retorice, se insinuează Domnul. Când nu mai e nimic de rezolvat cu lumea sensibilă, când toate întrebările care încep cu „de ce” s-au stins ca artificiile care s-au consumat până la capăt, când… atunci e o șansă extraordinară să Îl primești. Ispitită de mintea mea cea veche, m-am întrebat pentru o clipă dar ce trebuie oare să faci când ajungi în clipa asta de prag de jos ca să „îți asiguri” cumva întâlnirea? E vreo rețetă?
Nu e nimic de făcut. Nimic care nu e deja acolo. El e în preajmă și „pândește” să îți dea mâna care să te tragă afară din mlaștină. El e cel care insinuează gândul despre Sine fiecăruia care ar putea sau nu să Îl primească, la momentul oportun, la momentul ăla de prag de jos.
Este vorba nu despre a face ceva, ci despre a primi ceva. Pe Cineva. E la fel ca atunci când nu te aștepți, cineva ciocănește la ușă – e un prieten vechi din alt oraș care era în trecere și a poposit să te salute!
Smerenia de cele mai multe ori la mine nu e smerenie – e cenușă în cap pusă față de propria mea judecată. Ce parșivă!!
MC