Sărut mâna, măicuţă!
Invariabil, ziua de lucru pentru mine începe sau se sfârşeşte cu citirea răspunsurilor pe care le oferiţi sau pe care le dau celorlalţi fraţi mai sporiţi. A trecut deja un an de când Bunul Dumnezeu a rânduit ca eu să mă întorc în Biserică. Eram creştin-ortodox doar cu numele. După o grea încercare sufletească, consecinţă a păcatelor mele - un puternic atac de panică combinat cu o stare de tristeţe - mă simt mult mai bine. Acum însă mă confrunt cu alte războaie.

I-am promis Domnului că dacă mă va vindeca nu-L voi mai supăra niciodată. Însă nu ştiam ce înseamnă acest lucru. Ca să vedeţi cât de mare este mila Sa, am conştientizat că prin rugăciunea puternică şi sinceră (pentru că nu vedeam o altă cale de scăpare) din acea perioadă, am renunţat la păcate mari cu care alţii se luptă mult: malahia, fumatul, mânia puternică şi desconsiderarea părinţilor etc. Deşi fizic şi psihic mă simţeam foarte rău, îmi dau seama acum că eram atunci mult mai bine duhovniceşte. Ce mă fac azi, când conştientizez o îndepărtare de Dumnezeu, o "suprasaturare" de rugăciune şi de slujbe, dar şi o imposibilitate de a mă elibera de gânduri şi de griji în timpul convorbirii cu Dumnezeu?

Nici măcar pentru alţii nu mă pot ruga. Am continuat să-mi fac canonul, rugăciunile de peste zi, să merg la Sfântul Maslu, la Liturghie, sa mă spovedesc şi să capăt şi Împărtăşania... Dar toate cu un superficialism care mă înspăimântă. Nu mă mai pot încredinţa în grija Domnului aşa cum o făceam. Mă macină tot timpul faptul că, deşi ştiu ce şi cum ar trebui să fac pentru a fi un bun creştin, nu mai reuşesc: am devenit mai leneşă, mai mândra, mai mânioasă, judec pe cei din jur, sunt lipsită de smerenie şi de pace sufletească. De aceea mă macină mai tot timpul o stare de tristeţe. Aţi spus într-un mesaj că tristeţea prelungită este patimă. Cum să scap? Ştiu că nu e bine, ştiu că este o ispită de la cel rău. Dar cum să scap, când eu devin din ce în ce mai plină de patimi?

Am decăzut în aşa fel încât uneori viaţa creştină mi se pare inutilă. Mă simt dezorientată. Nu mai reuşesc să-mi pun ordine în viaţă. Sunt tot timpul preocupată de gândurile despre cum să-i plac lui Dumnezeu, dar după aia îmi dau seama că a trecut ziua şi eu nu am făcut practic nimic în acest timp. Cred că am ajuns o făţarnică, pentru că atunci când am avut nevoie m-am rugat şi am primit ce am dorit, iar acum, când îmi este relativ bine nu pot trăi viaţa în Hristos.

Nu ştiu ce aţi înţeles, măicuţă, din acest mesaj cam haotic, dar aşa mă simt eu acum. Ştiu că Dumnezeu e Iubire şi nu ne părăseşte niciodată, dar dacă eu greşesc cu ceva cu care Îl mânii aşa de tare încât, din cauza patimilor, nu-mi dau seama şi cad tot mai mult? Cred că eu sunt într-adevăr biruită de frica de care vorbeaţi şi în alte mesaje.

Nu pot să nu observ că rugăciunile dumneavoastră au fost ascultate: răspunsurile date de ceilalţi sunt rodul experienţei proprii, a lucrării Harului Dumnezeiesc în ei.

Ce să fac să capăt acea linişte sufletească care să-mi dea speranţa că mă voi putea mântui şi eu? Cum să mă bucur de darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat: viaţa pământească şi, mai ales, cea veşnică?

Iustina