Am tot căutat moment potrivit, gând potrivit, cuvânt potrivit, dar până când s-or potrivi toate, am zis să mă mulţumesc cu ce am sau cu ce n-am… n-am timp, de multe ori n-am putere, ajungând frântă de oboseală la sfârşitul zilei. Dar sunt câteva cuvinte, care nu mă lasă în pace. Se vor spuse. Ca să scap de ele, trebuie să le scriu :)

Am înţeles de curând, aşa din senin, de parcă m-ar fi fulgerat ceva, că lucru caraghios mai sunt pretenţiile pe lumea asta. Da, asta a fost tema descoperirii mele: pretenţia. Am văzut că viaţa mea a concrescut cumva, şi-a tras seva şi a dat energie pretenţiilor… de tot soiul… adresate oricui… multora… mie însămi. Pretenţii faţă de oricine şi chiar orice: că de ce e cald, de ce e frig, de ce plouă, de ce ninge, dar, totuşi prea mult soare… s.a.m.d.

Nu voi lungi descrierea. Fenomenul este, cred, foarte limpede! Mai interesant este CUM am înţeles. S-a întâmplat asta în ziua în care am ajuns la concluzia că cea mai mare, cea mai sofisticată, cea mai dătătoare de bătăi de cap este pretenţia mea faţă de Dumnezeu. Eu cred în Dumnezeu, dar să nu credeţi că am făcut ceva pentru asta. Pur şi simplu, într-o zi m-am trezit crezând… e o poveste mai lungă şi n-aş vrea să mă abat de la tema principală: pretenţia. Aşadar, în ziua în care m-am trezit crezând, n-am avut nici o îndoială, dar nici una, că Dumnezeu există şi că este Persoană. Atunci am trăit tot ceea ce mai târziu am citit prin cărţi: Dumnezeu şi Persoană în acelas timp… dar timpul a trecut şi lianele pretenţiilor au împânzit credinţa mea. Acestea două se autoexclud: cu cât mai mari pretenţiile, cu atât mai mică credinţa şi invers. La un moment dat chiar cred că poţi să-ţi pierzi credinţa, având multe, prea multe pretenţii.

Ştii, eu aveam pretenţia să cred în Dumnezeu cel adevărat… nu de dragul credinţei, şi nici de dragul lui Dumnezeu, ci, Doamne iartă-mă, de dragul meu. Adică, ştiţi, eu nu-mi permit să greşesc:)…eu nu vreau să mă fac de râs cu o credinţă îndoielnică… şi precum fariseii, ceream dovezi, zilnice, aşteptam minuni şi chiar aş fi vrut să vină Dumnezeu la mine în carne şi oase şi să-mi spună: “Da. Eu sunt Dumnezeu adevărat” şi poate chiar să-mi semneze undeva, să facem un proces verbal, dacă se poate, ca dovadă să fie dovadă. Şi pe urmă, dacă cineva se uita la mine zeflemitor, zicandu-mi: “în ce Dumnezeu crezi tu?”, eu scot procesul verbal şi-i închid gura… :) tablou de nota 10 :))))

Doamne, ce bine că la Tine nu e ca la oameni!

Eu am răscolit pe toate părţile înţelepciunea acestei lumi, atât cât am fost în stare. Am încercat tot ce s-a putut încerca, atât cât m-a dus mintea. Şi am ajuns la concluzia că înţelepciunea acestei lumi mă va face să înnebunesc. Şi chiar m-am simţit nebună şi cred c-am fost… nebună! Am simţit suflul rece al morţii în această nebunie, abisul negru al unui gol fără de margini…

Dar, Doamne, şi a crede în Tine pare o nebunie! Mintea mea, aşa cum e construită acum, nu va fi niciodată de acord sută la sută să creadă într-un Dumnezeu, care este o sfântă Treime, şi care Unul din această Treime s-a întrupat dintr-o Fecioară, şi s-a născut într-o oarecare zi, şi în altă zi a fost răstignit, şi pe urmă El a înviat! Nebunie! Mintea mea mereu v-a iscodi, va întreba, va pune la îndoială, fiindcă mintea mea vrea dovezi, vrea să controleze, vrea să fie neapărat câştigătoare. Vrea coroniţe şi note de zece! Astăzi aleg să nu mai cred în mintea mea… fiindcă m-a dus odată în faţa morţii!

Aleg, asumandu-mi că pare o nebunie, să cred în Dumnezeu, aşa cum mă învaţă Biserica. De ce? Simplu… aici am simţit că sunt vie! Eu vreau să trăiesc! Dar acum, adio coroniţe şi note de zece, căci credinţa pare a fi o coroană de spini pentru “înţeleapta” de mine, cea de altă dată…

Mulţumesc Ţie, Doamne!

Maria