Sărut-mâna, maică şi HRISTOS A ÎNVIAT!

M-am gândit acum de curând că am rămas împotmolită la sesiunea 7 şi în realitatea lui "nu pot". A fost dificil şi destul de lung drumul până la simţirea şi acceptarea cu toată inima a acestui "eu chiar NU POT" fiindcă, deşi întotdeauna mă plângeam că nu sunt bună de nimic, că am eşecuri peste eşecuri, că nu reuşesc să duc la bun sfârşit lucrurile pe care mi le propun, era totuşi în mine ceva care îmi şoptea : "Dacă ai avea destulă voinţă, ai reuşi!" sau "Nu reuşeşti pentru că nu îţi doreşti cu adevărat." Şi atâta timp cât aceste crezuri erau în mine, nu puteam primi ajutor de la Dumnezeu! Inima mea nu Îl primea în totalitate. Eram mincinoasă, practic, atunci când spuneam că eu cred în ce zice Mântuitorul, că fără El nu putem face NIMIC. Eram mincinoasă, deşi credeam că sunt sinceră. A mai fost nevoie în continuare de multă, multă durere pentru a găsi "hibele"...

Recent am trecut şi prin nişte clătinări în credinţă de-a dreptul îngrozitoare. De fapt, era doar o dorinţa a unei părţi din mine că Dumnezeu să nu existe, o dorinţa izvorâtă din disperare şi prea multă suferinţă; preferăm să se termine totul după moartea fizică, să nu mai existe nimic altceva. De ce? Că să pot lasă garda jos, să nu mai lupt. Că să mă las în braţele fatalităţii ("asta e, nu am ce face..."), că să mă pot dezice de responsabilitatea grea pe care o are orice creştin ("Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este"). Am încercat chiar şi să găsesc motive raţionale, logice, motive "ştiinţifice", istorice...vai, câte nu a mai iscodit şi căutat mintea mea! Şi poate că pe undeva ajunsese ea la un fel de ateism sau cel puţin la scepticism, punând la cap toate argumentele posibile...însă acel adânc din mine care L-a văzut cândva pe Domnul şi L-a gustat (şi nu doar o singură dată!) i-a "dat peste nas" şi a pus-o la locul ei mai repede decât m-aş fi aşteptat. Atunci mi-am amintit cuvintele părintelui meu: "Nimic din ceea ce ai trăit nu se va şterge vreodată şi nimeni nu va putea să îţi fure aceste trăiri...".

Toată această criză care m-a chinuit a avut scopul ei: să îmi arate că nu am spovedit multe lucruri sau nu le-am mărturisit aşa cum trebuia. Unele sunt păcate (şi abia acum mi-am dat seamă de asta); altele nu sunt, dar e vital să le mărturisesc în taină sfintei spovedanii, să mă "golesc" de ele... Apoi, să îmi arate clar câte răni zac în mine nevindecate. Să îmi arate că încă mai trăiesc într-o cumplită amăgire şi că de asta nici nu am pace. Să îmi arate că e timpul să scot din mine şi ultima picătură de venin care mă otrăveşte, să scot totul fără milă, indiferent cât de mult va durea! Îmi vine în minte acum modul în care vorbea părintele Rafail despre criză, că fiind o judecată şi mi se descoperă noi înţelesuri a acestei judecăţi la care sunt supusă momentan şi la care trebuie să mă supun singură.
Ştiţi, înainte mă temeam aşa de mult de aceste crize. Nu neg că sunt dureroase şi sfâşietoare, nu neg că uneori simt că mă aduc la capătul puterilor. Însă am acum convingerea că în spatele oricărei crize este ceva ce Domnul vrea să îmi descopere, există ceva ce trebuie să înţeleg. Crizele prin care trecem nu sunt uneori decât răbufniri ale rănilor vechi sau noi ce îşi cer dreptul la vindecare!

Am iertat multe lucruri până acum...însă nu pe toate. Încă un lucru pe care l-am descoperit în urmă crizei prelungite şi obositoare și mai mult ca niciodată e că vreau să învăţ această iertare ca liturghie lăuntrică. Vreau să învăţ să binecuvintez. Până acum am avut doar încercări sporadice, neangajandu-mă cu toată fiinţa în această lucrare lăuntrică. Probabil nu eram pregătită? Cine ştie... În orice caz, a venit acel moment în care simt că nu mai pot trăi aşa cum trăiesc. E nevoie să mai citesc de câteva ori materialul sesiunii 8 pentru că am impresia că nu înţeleg anumite lucruri. Poate mă puteţi ajuta spunandu-mi cu ce să încep şi ce să fac mai exact, zi de zi....

Adesea văd antiteza dintre modul în care vedeam lucrurile atunci când eram copil: atât de simplu şi cu atâta credinţă Îl rugam pe Domnul să mă lămurească şi atât de repede îmi dădea El răspunsurile! Atât de uşor puteam acceptă lucruri pe care azi mă chinui să le accept sau am nevoie de fel de fel de argumente raţionale pentru asta... Atât de simplu puteam spune din inima: "Facă-se voia Ta!", în timp ce acum în permanență ţâşnesc din mine nenumărate "de ce"-uri. "De ce aşa?!". Nu mai ştiu nici măcar cum să mă raportez la Dumnezeu, cum să Îi mai vorbesc. Încerc să mă pun înaintea Lui şi mă simt pierdută, tristă, confuză, uneori chiar speriată. Deşi mi-e ruşine de El, nu pot avea naivitatea de a încercă să mă ascund, fiindcă ştiu că El mă vede permanent şi este pretutindeni. A căuta boscheți după care să mă ascund ca şi Adam ar fi vrednic de plâns fiindcă de obicei aceia sunt "boscheții" păcatelor, ai altora păcate prin care fugim de întâlnirea cu El.
Am inima închisă. Sugrumată. Numai lacrimile de pocăinţă, deocamdată foarte dureroase, sunt capabile să o mai deschidă. Iar când vin nu sunt în stare să mai gândesc, îngân întruna doar "Doamne, iartă-mă...iartă-mă, te implor..." şi restul e doar durere, descătuşare, apăsare, ţâşnire din adânc. Altădată nici măcar atât nu pot spune şi, în starea aceea de maximă vulnerabilitate, încetând să mai gândesc, rămân doar cu prezenţa Domnului, cu certitudinea că El e acolo, în durerea mea, şi că vede că inima mea Îl doreşte şi Îl cheamă, chiar dacă eu nu am curajul să mai rostesc vreun cuvânt.
Şi ce cuvinte aş mai putea spune oare?!
Dacă şi cu oamenii mi s-a întâmplat adesea să comunic la nivelul acesta non-verbal, să stau în braţele cuiva şi să prefer tăcerea în locul cuvintelor - deşi, dacă şi cu oamenii tăcerea este de multe ori o punte de legătură prin care eu îl ascult pe celălalt şi el pe mine - cu atât mai mult cu Dumnezeu e valabilă această taină!

Am căutat în acest timp fel de fel de răspunsuri, iar dacă le-am primit majoritatea au fost încărcate de dezamăgire. Poate pentru că erau răspunsuri tot din această lume căzută, răspunsuri aparent clare, logice, însă nemulţumitoare pentru inimă. Şi ce răspunsuri să primesc când inima îmi e închisă, iar mintea întunecată şi opacă?! Mă bucur că m-au dez-amăgit răspunsurile primite, poate aşa voi învăţa lecţia: că Domnul e Singurul Care ne poate încredinţa sufletul şi ne poate răspunde, că există şi lucruri pe care nu le putem înţelege în viaţa această (şi până când le vom înţelege, e nevoie să le acceptăm cu credinţă că ştie Dumnezeu ce face şi că pe toate le-a rânduit spre binele nostru).

Am obosit de atâta zbatere. Domnul m-a lăsat în pace, m-a lăsat să mă zbat practic şi să mă chinui fiindcă ştia că la un moment voi ajunge epuizată şi atunci voi renunţa la acele "de ce-uri" şi voi veni la El din nou. M-a lăsat în rătăcirea mea ştiind bine că foarte curând mă voi întoarce spăsită şi cu lacrimi în ochi, cerşind milă şi iertare.

O altă latură a lepădării de lume : lepădarea de înţelesurile pe care le găsim în această lume căzută, renunţarea la răspunsurile şi soluţiile "logice", "raţionale" pe care ni le poate oferi. Renunţând la acestea, mai facem încă un pas spre desprinderea de ea.

Pogorârea la iad şi Învierea Domnului sunt realităţi permanente! El coboară mereu în iadul sufletului meu pentru a mă ridică de acolo şi a mă învia. Dar învierea se va produce numai când mă voi îndura EU să ies din iad!

Rugaţi-vă şi pentru mine!

Cu drag,
SF