Măicuţă, vă iubesc şi eu, deşi nu ştiu dacă mă pricep aşa bine a iubi.
Aş vrea să vă spun ceva cel puţin ciudat: de câteva zile simt că parcă am trecut la altă viaţă, chiar m-am dus şi la Biserică să văd când mă pot spovedi. Simt că există Dumnezeu, chiar dacă mintea mea refuză să creadă. Aş vrea să trăiască cât mai multe persoane bucuria asta şi să înţeleagă toţi părinţii cât de important este să-şi educe copiii în spiritul creştin. Mă voi da pe mine drept exemplu, fără a intra în detalii. Am fost un copil destul de cuminte, dar ateu. În perioada liceului m-am împrietenit cu cine nu trebuia (zic eu acum, dar fiecare are drumul lui spre mântuire), am făcut lucruri ce mi-au marcat viaţa (într-un mod foarte neplăcut; singurul lucru bun din asta a fost că Dumnezeu a vrut să-mi dea o şansă, oarecum împotriva voinţei mele, pentru că mergeam către autodistrugere), relaţii eşuate, comportament deviant, tendinţe de suicid, gânduri care veneau de undeva din subconştientul meu (ca proiectare a unor traume din copilărie). M-am speriat de mine, de gândurile mele, îmi era frică să nu fac rău cuiva, voiam să nu mai fiu, şi toate astea pentru că nu ştiam că nu eu sunt vinovată de gândurile mele, pentru că nu ştiam că există un Dumnezeu care mă iubeşte şi care aşteaptă doar să spun "Ajută-mă, Doamne!". Credeam că sunt anormală, mă temeam să nu ajung la psihiatru.

Un copil crescut fără Dumnezeu devine un adult nefericit, care nu ştie a iubi, nu pentru că nu vrea, pur şi simplu NU ŞTIE, NU POATE. Acum, când mă uit în urmă, îmi dau seama că puteam să cad oricând în prăpastie, iar dacă aş fi murit, cu siguranţă în iad aş fi ajuns şi că Dumnezeu tare minunat lucru a făcut cu mine, şi încă ăsta-i abia începutul. Şi mă întreb de ce m-a chemat pe mine, dintre toţi "prietenii mei" (şi sunt fericită că sunt creştin-ortodoxă şi că am Biserica la doi paşi şi că nu trăiesc în locuri uitate de lume, în care cuvântul lui Dumnezeu nu are cine să-l spună) şi mă bucur că dincolo de toată "durerea naşterii" (cum a spus măicuţa) există şi fericirea întoarcerii Acasă, la Iubirea cea Mare. Mie mi-a luat mult până să găsesc începutul, dar acum l-am găsit şi, oricât ar fi de greu, nu-i mai dau drumul, poate că am şi "avantajul" căderii. Nimic nu e mai înspăimântător decât lipsa iubirii.

Dacă credeţi că foloseşte cuiva mesajul meu, vă rog să-l publicaţi.

Ştiu acum de ce mi-aţi zis să mă rog, doar rugăciunea m-a salvat şi vă rog să mă iertaţi că n-am crezut mai devreme asta.

G.