Mulțumesc pentru întrebarea care conține în ea multe alte întrebări și provocări.

Aleg să încep cu ultima întrebare: „poate cineva să guste bucuria Domnului și apoi să se rupă de ea? ”

Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I guste bucuria și în Biserică și în
afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toți oamenii dar nu toți sunt dispuși să-și deschidă inima la
această chemare, fiind plini de griji și preocupări pentru altfel de „bucurii”. Dar, când cineva se află într-un moment existențial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieții, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conștiința acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezența. Această Prezență este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experiență, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simțirea adâncă a minții sale. Dar se poate rupe de ea pentru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea și simțirea psihosomatică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăiește prelucrând cât poate el mai inteligent informațiile și experiențele considerate de el utile pentru viața lui care este supraviețuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului,se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorințele și cerințele chipului lui Dumnezeu din noi și dorințele și cerințele omului căzut în supraviețuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană alegând astfel să se angajeze într-o luptă cu dorințele și cerințele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cu ele. Adică o luptă prin care omul își extrage dorința de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimașe pentru a o converti, a o îndrepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul hedonist e cel care biruiește.

Pentru ca omul să intre ființial în Bucuria sfântă gustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viața ca supraviețuire și să intre în Viața care este Domnul. El ne-a oferit Viața Sa și ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viața și ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine și numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învățăm s-O trăim ca pe propria noastră viață. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învățări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa.

Revenind la persoana despre care vorbești, care „s-a dezlipit de Biserică”, dacă va persista în această „dezlipire”, își va rata devenirea pentru că se sustrage acestui proces de învățare și creștere care este o lucrare specifică a harului în Biserică. Putem gusta harul în afara Bisericii, dar nu putem crește duhovnicește, nu ne putem sfinți, nu ne putem îndumnezei fără harul sfințitor lucrător în Biserică. O vreme, o astfel de persoană poate trăi un fel de bucurie care este amintirea bucuriei adevărate dar, încet încet, aceasta va dobândi un gust amar. Persoana respectivă își poate da seama de asta privindu-și cu atenție gândurile și comportamentul. Dacă prin această privire va sesiza că gândurile rele, de judecată, de mândrie și comportamentele adecvate lor, adică păcatele, s-au înmulțit și-i întunecă mintea, încă mai are șanse să se trezească la realitate și să se întoarcă la Viața care este în Biserică. Dar dacă această privire va rămâne îndreptată în afară, spre slujitorii Bisericii care au rănit-o, ea va vedea și va oferi minții ca „materie de judecat” doar neputințele și chiar păcatele acestora.

Așadar, problema aici nu este dacă experiența gustării harului și a bucurie Domnului a fost sau nu adevărată. Eu am ales varianta că a fost adevărată, deși putea să fie și părelnică. Adevărata problemă stă în atitudinea persoanei respective față de Biserică și față de cei care au rănit-o. În primul rând, a confundat Biserica Sfântă cu un comportament păcătos al mădularelor ei. Oricare membru al Bisericii poate avea un comportament greșit, păcătos, fără a înceta să fie un mădular al Ei, dacă nu „se dezlipește”, conștient și voit, de Biserică. Desigur, comportamentul greșit este un păcat și produce durere și înăuntru și în afară și îl poate chiar înstrăina pe om de Biserică. Dar, prin Sfânta Taină a Pocăinței, acesta se poate „împăca cu Biserica”. Aici e necesar să subliniem că „dezlipirea de Biserică” se poate face doar prin păcatul personal și voia liberă a fiecărei persoane. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva. Așadar, persoana despre care vorbești nu s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, ci pentru că, liberă și conștientă, a făcut ea un păcat care a determinat-o să se dezlipească. Acum are nevoie să conștientizeze acest păcat și să aleagă liberă să se pocăiască pentru el și să primească împăcarea pe care Dumnezeu o dăruiește gratuit în Sfânta Taină a Pocăinței. Dacă această persoană va continua să creadă că s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, greu va ajunge la pocăință, rămânând în întunericul psihologic care este starea minții dezlipită de Biserică. Astfel, în locul amintirii Bucuriei Domnului, o să apară și o să crească neliniștea, ținerea de minte a răului, ura și celelalte păcate de care Domnul a venit să ne elibereze.
Doamne, să nu fie!

Plouă Tu, Doamne, cu Mila Ta peste această inimă rănită și dăruiește-i iarăși Bucuria Ta dându-i puterea să împlinească poruncile iertării și ale pocăinței.

Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana