Dragă Maică,

De mult tot vă scriu, dar nu trimit scrisorile pentru că nu vreau să vă plictisesc, dar vreau să vă povestesc totuși ceva.

Am încercat să fac Seminarul iertării, este o lucrare extraordinară. Dacă aș fi găsit-o în urmă cu 15 ani ar fi fost mană cerească în viața mea. Nu știu exact momentul în care mi-am dat seama că există Dumnezeu, nu mi-a spus nimeni niciodată și nimeni din familia mea sau din neamul meu nu mergea la Biserică, cofundau Biserica cu farmecele. Îmi amintesc când aveam cinci ani că eram într-o călătorie cu trenul și am văzut în lună un chip de femeie care parcă îmi zâmbea, și am început să strig în gura mare că este o femeie în lună, tatăl meu mi-a pus mâna la gură și mi-a zis că este Maica Domnului, dar să nu mai spun la nimeni vreodată că este un mare secret. Probabil că atunci am auzit pentru prima dată de Dumnezeu. Începând din acel moment viața mea a devenit un chin. Îmi amintesc că mă puneam în genunchi și mă rugam „Vino, Doamne, să mă
iei! Cât timp trebuie să mai trăiesc pe lumea asta?!”

Ani la rând m-am rugat să uit răul și să uit sentimentul de neputință, nu mă puteam apăra, eram un copil și după mult timp în care asemănam tot ceea ce mi se întâmpla în viața mea cu copilăria și adolescența mea și credeam că Dumnezeu a venit să îmi mai ia ceva, am primit un gând - vreau să cred că a fost un răspuns la rugăciunile mele: am făcut o listă cu ceea ce mi s-a întâmplat rău și ceea ce mi s-a întâmplat bine. Și ce credeți? Am avut mai multe lucruri bune Dumnezeu, nu mă lăsase așa cum eu credeam, El mă salva. Apoi m-am gândit la cei care mi-au făcut rău, am avut sentimente de ură, am urât din toată inima, dar știam eu că auzisem undeva probabil la ora de religie că a urî este păcat de moarte, mai ales a urî proprii părinți. Întelegeam că moartea însemna nu atunci când nu mai respiri, ci atunci când nu-L mai simți pe Dumnezeu, când simți că ești singur pe lume și asta este o tragedie. Eu nu vroiam să mor în acest sens și iar m-am rugat la Dumnezeu să nu mai urăsc. Nu înțelegeam ca acum importanța actului iertării, eu nu vroiam să mor. După un timp am reușit să uit, să nu-mi mai amintesc și nici să nu mai urăsc. M-am gândit așa: eu acum trăind răul pe care l-am trăit nu aș mai
proceda cu persoanele din jurul meu așa cum au făcut cei care mi-au făcut rău, dar dacă nu aș fi trăit acest rău oare nu aș fi făcut și eu la fel?

De ce zic că nu pot face Seminarul iertării? Pentru că asta înseamnă să retrăiesc din nou tot ceea ce am trăit și nu văd sensul. Eu am acum o viață atât de minunată și sunt atât de fericită, că nu vreau să pierd timpul. Eu vreau să trăiesc și să mă bucur de familia mea și de dragostea de care acum am parte, de iubirea pe care eu I-o ceream lui Dumnezeu să mi-o dea (nu fac nimic rău, Maică, suntem o familie normală cu frica lui Dumnezeu, când zic că sunt fericită, nu mă refer la partea materială). Nu vreau să mă întorc în timp și să pierd vremea. Nu am sentimente de iubire pentru cei care mi-au facut rău, dar nici nu cred că îi mai urăsc, chiar mai aprind o lumânare pentru ei când mă duc la biserică - unii au și murit și când mă rog zic „Doamne, dacă trebuie să le ceri socoteală pentru ceea ce mi-au făcut mie, nu o face, dă-le pace, cu siguranță nu au crezut că pot face atât de mult rău”.

Mulțumesc pentru timpul acordat!

Cu multă dragoste,

AnaMaria