Măicuță,

Mă întorc spre casă după câteva ore cu și pentru Mama. Mă uit la ea la fel de neajutorată cum mă uit la copiii de la școală. Nu știu nici o cale reală, practică de a ajuta. Sunt depășită și mă simt un ciob de vas gol care privește oceanul. Vede furtuna si vede tot zbuciumul vieții fără să se poată mișca, fără să poată face ceva practic.

Mi se pare că suntem toți într-un spital uriaș, pe secții diferite, dar toți bolnavi și dureros de muritori.

Am înțeles în sfârșit că nu este scăpare. Dar nici motiv de deznădejde. Domnul este și este cu noi, cu fiecare în parte, mereu.

Cândva nu mi se părea nimic mai absurd decât ideea răbdării. O vedeam ca o lespede de mormânt peste toată distrugerea vieții. Un fel de tăcere dublată de furie, în fața răului. Acum răbdarea a devenit eliberare. Răbdarea a toate câte sunt cu nădejdea, credința și dragostea pe care numai Domnul ni le dă.

Mulțumesc cu lacrimi pentru calea aceasta. Deși înțeleg tot mai limpede lucrarea răului, paradoxal, viața mea e tot mai frumoasă.

Vă îmbrățișez cu un mănunchi de tamâioare înflorite...
M.A.