Frământări, păcate din trecut și întrebare

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuța mea dragă,

Mă roade tare de tot o întrebare. Ea apare de obicei noaptea, când toți s-au culcat (și soțul, și copiii) și îmi vin, așa, în minte, neinvitate, frânturi din viață mea "anterioară", din viață mea de dinainte să mă reîntorc la Hristos, la credință, la viața cea adevărată, la Bucurie. Știți, sunt atât de multe, hidoase și chinuitoare păcatele mele din această viață "de dinainte" că mi se face fizic rău de la ele, respirația mi se taie, mi se face frică, rușine, groază de mine, de cât de rău am greșit, dar mai ales de următorul gând: că nu le-am mărturisit înaintea duhovnicului în foarte mare detaliu, în așa fel încât să simt rușinea cum mă copleșește și cum mă aruncă în gol atunci când o mărturisesc. Am spovedit viață mea păcătoasă "în bloc”, din prea-multă rușine, o rușine care mă sufocă și mă împiedică efectiv să intru în detalii. Țin minte că am făcut o așa-zisă spovedanie cu câteva zile înainte de Crăciun, în 2013, înaintea IPS Iosif și că era atât de bun, dar eu plângeam la spovedanie cu atâta amar, că lacrimile mi se amestecau cu cuvintele și simțeam că dacă întrăm mai în detaliu, efectiv aș fi explodat de rușine așa cum explodează o minge sub cauciucul unei mașini. La sfârșitul spovedaniei, care nici nu mai știu cât a durat, eram epuizată, transpirată, șocată de experiența și de amintirile mele. Am încercat să mai aduc vorba despre un păcat sau altul cu duhovnicii care au urmat (nu i-am schimbat voit, ci m-am mutat în mai multe țări), sperând (inconștient) că îmi vor spune că nu am făcut bine și că trebuie să spun totul în detaliu; aș fi vrut (lașa de mine!) să îmi pună ei întrebări, iar eu doar să răspund da... Aș fi vrut ceva, orice, care să mă facă să trec peste viața mea păcătoasă, ceva care să mă lase să mă iert pe mine pentru ce am făcut, căci păcatul rănește atât de mult... În seara aceasta, foindu-mă în așternut, am simțit că mi-e foarte greu, dacă nu imposibil, să mă pot ierta pentru aceste păcate din trecut, dar parcă, și acum, ca și altădată, mi-am zis: „dar, dacă aș mai încerca încă o spovedanie pe subiectul ăsta, încă o spovedanie generală ca să îmi spăl păcatele mai clar și mai detaliat?” (deși să mai merg în acele „locuri” ale păcatului îmi face, și asta, mult rău).

Măicuță, ce spuneți de întrebarea mea? Ce e oare această nevoie periodică de a mai spăla acele păcate - oare e într-adevăr un gând de la Dumnezeu care mă îndeamnă să mă curățesc mai bine decât am făcut-o până acum sau e doar neputința mea de a mă ierta și de a căută soluții? Mai trebuie să vă spun că de câte ori mintea îmi propune varianta respovedirii, simt iar cum mă copleșește rușinea, frica de a trebui să mă reîntorc la acea viață înspăimântătoare ca să o pot povesti duhovnicului și toate acestea îmi provoacă un imens discomfort. Așa că nu sunt convinsă că, dacă aș mai avea ocazia, m-aș spovedi mai bine, căci mă cunosc. Știu că e purificator să simt rușinea în timpul spovedaniei și că, învingând-o, voi dobândi biruință asupra păcatului ; știu și că, dacă asta ar ridica povara acestor frământări infinite, poate că aș reuși să o fac într-un final, oricât ar fi de greu.

Dar aș vrea mult părerea dumneavoastră, poate puteți cerne mai bine, dincolo de cuvintele mele îngrămădite, ce se ascunde în mine... și ce să fac. V-am scris dumneavoastră, căci am simțit adânc în suflet că e bine să o fac (și vreau să vă scriu de multe luni, dar doar acum am găsit curajul).

Vă îmbrățișez cu multă multă iubire,
Iertați-mă!
I.

Te rog să-mi scrii mie toate păcatele tale în amănunt și eu te voi îndruma cum să te spovedești dacă mai e nevoie. Eu nu te voi judeca și tu vei simți asta. Curaj, Copila mea dragă!

Apoi, ai nevoie să crezi în iertarea Domnului și să-I mulțumești pentru tot ce e bun și frumos în viața ta de acum. Binele de acum e semnul iertării Lui, Iulia mea!

Te aștept cu drag și rugăciune,

Maica Siluana

Mulțumesc, mulțumesc mult pentru răspuns! Da, simt că nu mă judecați și de asta v-am scris, cumva erați ultima mea speranța în problema pe care v-am scris-o... Dar mă codesc mereu să scriu, după cum vedeți și acum am întârziat 4 zile cu răspunsul, deși știu că toată intenția dumneavoastră este să mă ajutați. Uimitor cât sunt de delăsătoare!..

Și înainte să încep cu urâțeniile... vreau să vă spun că m-am bucurat foarte mult citind fraza cu care ați încheiat mailul. De multe ori m-am gândit că eu nu merit atâta bine cât se întâmplă acum în viața mea și la care, vă spun foarte sincer, nici nu am visat vreodată! Am un soț minunat și doi copilași de aur, de care mă bucur până la cer și înapoi și Îi mulțumesc lui Dumnezeu cât pot.

Dar, Maică Siluana, eu nu am fost mereu ascultătoare și nici pe Dumnezeu nu L-am iubit, nici nu am ascultat de poruncile Lui.

În adolescență am fost mereu predispusă să mă iau după alții, pentru că mă simțeam ridicolă orice inițiativă aș fi avut și tot ceea ce făceau alții era mult mai bun și mai interesant. Așa că, pretinzând totuși că îmi făceam voia, făceam doar ce doreau alții... Și mă organizam ca să pară că sunt eu, dar mai mult de 10 ani am încercat să ignor ceea ce eram eu - că îmi pun o mască, care să mă ajute să primesc atenție și iubire din partea celorlalți.

Am crescut cu bunicii mei, la C., mama mă vizita de câte ori putea; ea și tata, și mai târziu fratele meu mai mic locuiau în A. și pe mine m-au dat la grădiniță în C. (nu știu în detaliu de ce). Pe când am început școala au venit și mama și fratele, tata a refuzat să se mute la C. și de acolo au început și problemele familiei. Practic pe el îl vedeam doar în vacanțele școlare, dar în adolescență, vrând să fac și eu un pic ce făceau ceilalți, să mai vizitez colegele, să mai ies la colindat, mă loveam de părinți autoritari, care nu îmi înțelegeau dorințele, mama în persoană, tata, la telefon. Nu mă lăsau să fac nimic și rebeliunea creștea în mine. Aveam 13 ani când am avut primul prieten, dar nu am păcătuit cu el, nici nu-mi stătea capul la așa ceva, însă tata m-a prins cu el de mână pe stradă și m-a ținut în casă o după-amiază întreagă urlând la mine cât sunt de depravată și că va pune pe cineva să mă urmărească și dacă vreodată îl va mai vedea pe individ lângă mine, îl va omorî. Am rămas traumatizată de o asemenea reacție, eram stresată tot timpul, evident m-am despărțit de acel băiat și când a revenit, după vreo 6 luni din B. (unde se mutase între timp), ne-am ascuns într-o biserică să povestim după care mi-a fost rău toată ziua de stres.

Vă spun și aceste lucruri mai irelevante că să mă cunoașteți un pic. Am fost un copil că oricare altul și foarte naiv în chestiunile legate de relațiile între fete și băieți, dar ce a urmat m-a îndepărtat pentru totdeauna de această descriere.

Pe când am intrat în clasa a 9-a am intrat într-o relație cu un băiat din liceul meu, care era cu 3 clase mai mare și care era foarte insistent să ducem relația mai departe. Neavând niciun fel de personalitate, m-am lăsat, aproape silită, dusă în valea desfrânării, având acutul sentiment că totul e pierdut, că ceva nu se mai întoarce. Și așa a fost. Aveam doar 15 ani proaspăt împliniți. Totul a continuat până spre bacalaureat. Tata nelocuind cu noi, habar nu avea ce făceam eu. Mama aveam un serviciu stresant și lucra până târziu. Începând să mă plictisesc de neînțelegerile cu acest băiat, care se mutase și el la B., la conservator, l-am înșelat cu alt băiat. Am rămas împreună cu acesta ultimul, dar relația a fost foarte mediocră, iar eu mă îndepărtăm din ce în ce mai mult de orice normalitate. Trebuie să mărturisesc că în aceste două relații și în toate cele câte au mai urmat am făcut toate urâțeniile posibile legate de sex, nu vreau să le mai scriu aici din jenă, dar precizez că le-am făcut pe toate. La Dumnezeu nici nu mă gândeam, Îl exclusesem din viața mea. Însă în anii următori mi-am schimbat atitudinea și am început să Îl hulesc, să spun că e nedrept. Ce-mi făcuse? Absolut nimic, rebeliunea mea și chinurile prin care treceam din cauza vieții mele stricate urlau în mine.

După băiatul al doilea, au venit alții. Cu cel de-al treilea am avut cea mai oribilă experiență (moral vorbind). Cu el au început și ieșirile în baruri, alcool, țigări, stat în localuri până dimineața la 6, lipseam nopțile de acasă cu duiumul, pe mama o mințeam, nu mă mai interesa facultatea (eram în anul 3 la Litere), ba chiar nu rar m-am furișat noaptea afară din casă, punând ceva sub plapumă să pară că eram acolo; ce e cel mai urat e că la toate acestea asista și bătrânul meu bunic, tăcut, credincios și bun, dar în mod sigur și îndurerat peste măsură, care nu mi-a spus nimic niciodată. Acum mor de rușine, dar el s-a dus de mult și nu-i mai pot cere iertare.

În plus, neavând nici bursă la facultate, nu aveam niciun ban de buzunar și cum puteam să îmi întrețin viciile (fumatul, alcool, uneori chiar și droguri ușoare) decât furând din casă, din pensia bunicului meu. El nu a zis niciodată nimic, nici măcar nu știu dacă a observat, eu însă luam mereu, și luam foarte mult. Mi-era jenă, dar nu mă puteam opri, nu puteam deloc. Am și lucrat între timp, ca și chelneriță, m-am și mutat de acasă cu individul de care spuneam, la 21 de ani, însă niciodată nu ne ajungeau banii pentru nimic. Eram doi vicioși, doi stricați moral și aveam o trenă întreagă de prieteni exact la fel. Eu însă nu aveam niciun obiectiv, trăiam de pe o zi pe alta, nu mai eram o persoană, ci un fel de marionetă. Pe acest individ l-am înșelat cu prietenul lui cel mai bun.

Apoi am cunoscut un englez (ulterior aveam să aflu că era mult mai în vârstă ca mine) care m-a chemat în Anglia și într-un moment în care eram foarte deprimată, am spus da și mi-am cumpărat și bilet de avion, la un preț exorbitant, firește, din banii bunicului meu. Am mers în Anglia singură (când mă gândesc astăzi ce mi se putea întâmpla, mi se face rău fizic) și am aflat că acesta avea cumpărate bilete pentru Grecia, pentru stat două săptămâni. Mama știa că sunt cu o prietenă în Anglia și îmi cerea poze cu Londra. Oricum ea nu știa nimic, nici ce fac, nici unde sunt, nici nu întreba, ce e drept. Dar eu oricum mințeam de înghețau apele. Am păcătuit și cu acesta și au urmat alte experiențe în SUA, unde am mers cu Work and travel, cu o prietenă. Fac doar sumarul. Am încercat să am o relație cu o fată, m-am drogat, am băut, am fumat, am fost și cu doi bărbați, eram de o frivolitate îngrozitoare, nu mă interesa nimic, nu mă gândeam decât la sex, la cum pot să mă distrez, să impresionez. Într-o zi am căzut dintr-o mașină care mergea, eram amețită de la băutură, puteam să mor, dar Dumnezeu nu m-a lăsat, așa îngrozitoare cum eram. Ba mai mult, am avut însă o sclipire. I-am cerut mamei să mă înscrie din nou la facultate, și am dat la Filosofie (prima o terminasem dintr-un impuls de voință, tot de la Domnul). La Filosofie îmi pusesem în gând  să învăț, să ajung undeva (cumva mi-era scârbă de mine, dar totuși nu puteam să pun punct întru totul vieții mele depravate). Aveam această nevoie. Am început o nouă relație cu un bun prieten al meu, la care țineam cu tot sufletul și îl admiram. Nu era nici el ușă de biserică, cum se spune, dar era mult mai liniștit ca cei de dinainte și era și credicios, fără să exceleze în practică.

Bineînțeles, viața mea privată continua și cu el în aceleași desfrânări, însă continuam și cu planul meu și mergeam la bibliotecă și citeam încontinuu. Curând l-am întâlnit și pe cel care urma să îmi fie soț. Am început relația cu el tot rău, înșelându-l pe acest băiat la care chiar țineam, dar care nu avea prea multe inițiative spre viitor, iar eu voiam să știu un pic unde duce viața mea. Din cauza aceasta și probabil și din altele, mai aveam dorința de a-l contacta pe acest băiat și când eram în relație cu viitorul meu soț, chiar și după căsătorie; vă mărturisesc, intenția era doar să vorbim, dar este și aceasta o intenție păcătoasă, sunt convinsă de aceasta. Înaltul Iosif, la care am spovedit această intenție, mi-a spus un lucru pe care mi l-am făcut regulă vieții: nu face nimic din ceea ce nu poți mărturisi soțului. Așa că nu i-am mai scris niciodată (îmi făcusem o adresă de email special pt aceasta, va dați seama!) și mă căiesc până astăzi de gestul meu care, deși nu voia sub nicio formă să îl înșel pe soțul meu, totuși trăda apucăturile mele de demult, de a înșela mereu și mereu. Cu mama m-am certat foarte mult în timpul acesta și ea cred că era absolut deznădăjduită de mine, totuși m-a ținut în casa ei și după ce am terminat să locuiesc pe cont propriu. Toată perioada cea neagră a durat 10 ani, de la 15 la 25. La 25 de ani, un an înainte de căsătorie, i-am propus soțului meu să stăm ca frate și soră până la căsătorie, iar de atunci nu am mai avut o viață desfrânată, ba chiar înfrânată, dau slavă lui Dumnezeu, nu credeam vreodată că sunt în stare de așa ceva. Pe Dumnezeu L-am descoperit prin Sfântul Paisie, pe când aveam o depresie cruntă și am dat în biblioteca noastră de o carte ușurică scrisă de un grec Anastasie sau ceva asemenea. Nunta noastră a fost de praznicul Sfântului Paisie, care ne-a binecuvântat căsnicia cu multă fericire. Acum avem 5 ani de căsătorie deja... Totuși, parcă viața mea de dinainte a fost acum o sută de ani.

Am păcătuit cu 10 sau 11 bărbați, am comis toate păcatele desfrânării, am hulit și am luat numele Domnului în deșert, am vorbit împotriva rânduielilor Bisericii cu ură și dispreț, am înjurat, nu am crezut în cele ce sunt spuse în Biblie, credeam că sunt toate manipulări (am găsit acuma pe o foaie dintr-un jurnal de al meu că nici în minunea Nașterii lui Dumnezeu din Fecioara Maria nu am crezut; nu mai țin minte dar este foarte posibil), pentru mine preoții nu erau decât niște farseuri (păcat, dacă mă apropiam de vreunul, puteam să fi fost salvată mai repede de calvar). Aveam un vid în suflet incredibil de mare care mă făcea să mă arunc în brațele bărbaților și să caut acolo fericirea. Când eram în deznadeje și depresie, mă gândeam chiar și la sinucidere, deși nu cred că aș fi avut vreodată curajul să fac ceva, dar oricum gândul în sine este foarte înspăimântător... Vidul și suferința de a fi un nimic, asta simțeam, că sunt un nimic, că nu știu cine sunt, că nu valorez nimic, că nu știu să fac nimic - toate erau extrem de acute. Multă lehamite, tristețe, dorința de a atrage atenția. Eram și dependentă de țigări și alcool. Chemam băieții la noi acasă, unde păcătuiam, dar bunicul vedea toate acestea, uneori chiar era acasă, în altă cameră (aveam o casă mare). Băieții rămâneau peste noapte sau veneau la noi acasă și stăteau mult, nu îmi păsa că îi deranjează pe ceilalți. Am avut o relație ratată cu părinții mei atunci, tatălui meu i-am și dorit moartea. Din fericire acum mă înțeleg iar bine cu mama, iar tata, Dumnezeu să îl ierte, a murit de aproape 2 ani, după ce ne-am împăcat (am avut o perioadă de 2 ani în care nu ne-am vorbit). Tot din harul IPS Iosif ne-am împăcat, căci m-a povățuit, la spovedanie să îi scriu o scrisoare. Dar mă căiesc că nu i-am respectat și iubit, ba chiar i-am vorbit mereu de rău, numindu-i nedrepți (ca să îmi îndreptățesc mie păcatele îngrozitoare). Mă căiesc de absolut tot ce am făcut și mă cutremur îngrozitor. Nu am spus atât de detaliat niciodată la spovedanie, dar am spus în mare. Totuși, de ce mă mai urmăresc regretele și mă chinuie aceste păcate? Nu îmi amintesc nimic mai mult decât atâta, căci a trecut multă vreme, deși în mod sigur s-au mai întâmplat și alte prostii.

Vă rog, Maică, sfătuiți-mă ce să fac, așa cum faceți cu toată lumea care aleargă la dragostea mare pe care o aveți pentru noi.

Vă mai întreb un lucru. Fratele meu este într-o relație cu o fată care nu își dorește să se căsătorească cu el, dar parcă nici el nu vrea asta, nu vor copii, acum trec și printr-o perioadă de certuri și trăiesc în concubinaj. Cum să mă rog la Dumnezeu pentru ei? În afară de minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu mine, nimeni din familie nu e credincios, ba chiar au aversiune față de Biserică.

Vă îmbrățișez cu dragoste și recunoștință și vă mulțumesc din toată inima că îmi sunteți alături.

A dumneavostră,
I.

Mulțumesc mult pentru onestitatea și curajul de care ai dat dovadă. Acum știi că încă cineva îți cunoaște mizeria sufletească și, iată, nu te disprețuiește, ci se bucură că ai ieșit la limanul milostivirii lui Dumnezeu.

Acum, amintirea păcatului încă te mai chinuie, Copil drag, și nu ai ce face decât să trăiești aceste dureri cu bucuria că totul a trecut și că avem un Dumnezeu atât de Bun și Milostiv. Important este să primești iubirea și mila Domnului și să nu-I iei locul de Judecător fiind mai aspră cu tine decât este El. Mulțumește-I pentru tot binele, și mic și mare, și harul te va lumina mai departe.

Nu e nevoie să te respovedești, ci să te pocăiești în sensul sănătos al cuvântului: mulțumind lui Dumnezeu pentru mila Lui, uimindu-te de minunile pe care le face cu noi și rostind cât mai des Psalmul 50. Strigă cât mai des: „Maica Domnului, Maică preacurată, curățește-mă pe mine, întinata!”, cu nădejde și bucurie că o avem apărătoare.

Te îmbrățișez și aștept să-mi mai scrii,

Maica Siluana

Eu vă mulțumesc... Și sincer, am așteptat răspunsul dumneavoastră cu sufletul la gură, dar și cu răbdare, iar după ce mi-ați răspuns am simțit multă liniște, că și cum mi s-ar fi ridicat o piatră mare de pe suflet. Și vă urmez sfatul: poate cel mai mult, acum, îmi permit să mă bucur de ceea ce am, intrucât mi-ați spus că Binele de acum e semnul iertării lui Dumnezeu. Iar asta mă veselește cu adevărat, căci tare mi-am dorit această iertare. De ani întregi mă chinui să uit ce a fost sau mă chinuiam să realizez dacă mai trebuia o spovedanie, dar văd că nu era abordarea bună. Da, nu ar fi bine să uit, ci doar să am conștiința că s-a terminat și că acum trăiesc o altă viață, de care mă rog Maicii Domnului și Domnului Hristos să mă învrednicească să mă țin. Nu am cunoscut până acum bucurie mai mare decât cea întru Hristos. Este o bucurie consecventă, care nu dorește neapărat binele neîncetat, ci acceptă și suferința, și căderile, și greul, și cu această bucurie încerc să mă lupt și cu ispitele de acum (panici diverse sau frică de moarte - poate aceasta mă chinuie mai mult decât celelalte, dar toate vin în reprize, azi una, mâine alta). Mă mai lupt și cu sentimentele mele față de soacra mea care nu îmi prea dă impresia că mă iubește și mă vorbește pe la alții, dar v-am auzit în conferința de la Brașov spunând că soțiile trebuie să lucreze la sentimentele lor față de mamele soților lor și asta încerc să fac și eu. Încerc să lucrez ceva, de preferință ceva bun, să nu lâncezesc în propriile mele stări, care bune nu sunt.

Nu vă mai țin mult, căci așteaptă și alții răspunsurile lor și gândindu-mă că ne răspundeți la toți, vă sunt atât de recunoscătoare... Mă gândesc la dumneavoastră des și vă port, după putință, în rugăciune.

Mulțumesc mult că mi-ați făcut un mare bine și aș vrea să vă asigur de dragostea mea sinceră!

Vă îmbrățișez tare,
a dumneavoastră,

Mă bucur că mă asculți și mă crezi.

Cred că ți-ar fi de folos să lucrăm împreună seminarul iertării ca să faci curățenie deplină în inima ta și să te bucuri de darul vieții de acum în mod deplin.

Dacă ești de acord te aștept cu „temele”.

Cu drag mult și binecuvântare,

Maica Siluana

Vă mulțumesc foarte mult. Mesajele pe care mi le trimiteți îmi strălucesc în inimă multe zile și îmi dau curaj. Cu adevărat mă ajută și îmi dau putere. Nu pot să vă descriu ce bucuroasă am fost citind propunerea pe care mi-ați făcut-o, să urmez seminarul iertării. Da, da, da, îl voi urma și vă mulțumesc din inimă pentru sprijin. Nădăjduiesc ca prin iertare să pot face o metanoia mai sănătoasă și mai curățitoare și să pot să transmit starea mea de bine și copiilor mei, nu-mi doresc nimic mai mult decât să le pot într-o zi transmite și lor câtă libertate și bucurie dă Dumnezeul nostru. Sper să pot într-o zi să vă îmbrățișez și să vă privesc.

Cu mult drag,
I.

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar