Arsh!
Teoria cu maimuţa devine interesantă, dar nu teoria, ci efectul asupra oamenilor, cum preferă să creadă (cum ziceaţi dumneavoastră), şi chiar începe să le placă să creadă că provin din maimuţă, că nu sunt creaţi de Domnul, Olarul acela. Hi hi hi!
Dacă mă gândesc că sunt creaţia Domnului, că El e Olarul, Compozitorul sufletului meu, că a pus în mine diferite note (mmmm! super!), mă simt cu totul altfel. Mă simt poate şi nu singură! Dar mă simt... importantă, că s-a pus iubire în ceea ce a făcut Domnul, şi că, de fapt, imperfecţiunea din mine e de fapt perfecţiune, pentru că Domnul a făcut omul. Adică, şi omul e perfect!

Am ajuns ca la matematică, când ştiam foarte clar la început că două paralele au rolul să nu se întâlnească, şi iacă aflu că ele se întâlnesc la plus infinit! Cam aşa am ajuns acum, când se spune că omul e imperfect (ba, chiar mama îmi spune că o enervează imperfecţiunile mele!), dar de fapt e perfect, pentru că aşa L-a făcut Dumnezeu. Şi cred că dumneavoastră aţi zis că trupul omenesc e perfect, pentru că e făcut de Dumnezeu, adică nu îi lipseşte nimic.

Uuu! Fain! Da' sper că nu am zis vreo prostie! Mă corectaţi, dacă am greşit!

Revin la ideea de la care voiam să pornesc: cu maimuţa. Am un coleg la facultate tare interesant. Pare ateu, din principiile pe care le are. Şi el chiar ieri îmi zicea la un laborator (cât timp mă uitam eu pe pagina dumneavoastră, ce să fac şi eu dacă nu prindeam ritmul profei?) că (ah, gata! încep să fiu eu! ) el crede că după moarte ne transformăm într-o energie din asta care "bântuie". Dar îmi place la el că e deschis să discute tema asta, mereu punctează câte un subiect şi spune că trebuie să vorbim o dată despre asta. Dar ieri pe messenger mi-era aşa lehamite să abordez aşa subiecte esenţiale (ieri seară, nu mai eram la şcoală), pe o cale de comunicare foarte impersonală (m-am lăsat de sportul messenger foarte mult, v-am zis!). Şi colegul pare deschis, nu mă simt atacată în discuţiile cu el, că în alte părţi mă simt aşa. Aşa, şi nu ştiu dacă el crede că e un descendent al maimuţei. Dar mă gândesc eu că într-adevăr omului chiar îi place să creadă că este un urmaş al maimuţei pentru că asta îl scuteşte de multe responsabilităţi. Şi (am început să folosesc dex-ul ăsta foarte des, foarte des; şi nu ştiu de ce), ieri am luat dex-ul din nou şi am zis să văd clar ce înseamnă responsabilitate, nu să iau din presupunerile mele, înţelegerile mele subiective. Şi scrie acolo clar că înseamnă să suporţi consecinţele, să răspunzi de atitudinea / gândul / intenţia, actul tău. Şi mă gândesc eu aşa, că responsabilitatea te cheamă să devii matur, "impune" o atitudine matură.

Poate şi din cauza asta, adică, de fapt, din cauza asta, omul preferă să creadă (cred că inconştient, dar e vicleană, şmecheră treaba) că e... ceea ce crede el. Pentru că în felul ăsta se scuteşte singur de responsabilitate, simte că nu va da "socoteală" pentru ceea ce face el.

Dar... a nu fi matur aduce multe dureri după sine. Omul în toată firea, din copilul care ţipă, face crize de isterie, se tăvăleşte pe jos pentru că nu i s-a dat bomboana pe care o vrea, devine persoana care acuză, aruncă în stânga şi în dreapta în cei din jurul lui. Când acuzi, de fapt te scoţi pe tine din partea ta de vină, învinovăţeşti pe cel de lângă tine, deci se ajunge la a nu fi responsabil.( haoleu!!!!). Iar eu la rându-mi devin responsabilă de ceea ce scriu pentru că aşa îmi dau seama că deduc nişte lucruri şi aşa nu mă voi mai putea scuza nici măcar în faţa mea de rănile pe care le-am făcut, crizele, isteriile mele, pentru că ştiu destul încât să nu îmi iasă să mă mint cu atâta tupeu. Mi-e frică!

Şi mă mai gândesc eu că responsabilitatea mai aduce după sine şi acceptarea situaţiei. Şi când accepţi situaţia (am văzut ce a scris Mari, care zicea că "aşa a fost să fie"; mai cunosc o persoană care a trăit în durere 20 de ani şi încă trăieşte, consideră că durerea aia a ei, era pur şi simplu GHINION! Şi când iei lucrurile de genul "aşa a fost să fie", rişti să nu înveţi şi să pierzi multe lucruri faine şi de profunzime şi de ajutor, pentru că te complaci în situaţia aia, eventual de maimuţă!)... - am încheiat paranteza - aaaaa! Părintele Vasile mi-a zis că durerile astea de fapt... a zis aşa: "poate te pregăteşte Dumnezeu pentru ceva prin durerea asta?!" Super! Uh!

E dureros pentru toţi! E greu, maică, să devii matur şi să devii responsabil. Trăieşti într-un vacarm de n-a văzut pământul şi într-un întuneric şi... ai şi atitudini care rănesc în jur, încarci pe alţii cu acuzaţiile tale, şi cel acuzat poartă un munte de sentimente de vinovăţie şi de aici... ohoo! Şi cred că mai vine şi onestitatea pe aici pe la responsabilitate. Nu? Mda... cam aşa.

E greu, maică, să devii responsabil şi să fii şi onest şi să mai fii şi om matur! Eu când mă gândesc la asta, mă simt de parcă renunţ la tarantelele mele de copil căruia îi place să se tăvălească pe jos că nu i s-a dat bomboana şi că nu se învârte lumea în jurul lui, e un munte de egoism. Ah, nu mă certaţiiiiiiiii!

Încerc să devin responsabilă şi de fiecare fir din "amelie" şi... aşa adopt o atitudine mai serioasă şi mai... altfel! Mă încurajează asta cu "amelie"! E altfel! Mai responsabilă treaba şi mai dispare şi din revoltă, pentru că deja... ştiu prea multe ca să mă revolt şi să acuz! :) Da' nu mă certaţi!

Iuub! (hi hi hi!)

Vă sărut mâinile , că nu le-am sărutat de demult!

Lav