Sărut mâna, Maica Siluana!
Încep prin mă prezenta: mă numesc Radu Viorel, sunt un tânăr de 20 de ani şi sunt student în anul al II-lea, la facultatea de Instalaţii, în cadrul Universitarii Tehnice de Construcţii Bucureşti.
Înainte de a aşterne în scris problema care mă frământă pe mine aş vrea totuşi să vă mulţumesc personal şi sincer pentru ceea ce faceţi dumneavoastră şi nu în ultimul rând pentru felul şi modul cum abordaţi fiecare cerere de durere a celor aflaţi în deznădejde, suferinţe etc.
Ceea ce mă tulbură pe mine e o întrebare care mă seacă de la începutul facultăţii şi la care până în momentul de faţă nu am găsit răspuns bun, şi anume: Ce caut eu la Facultatea de Instalaţii? Am să încep cu începutul, spunându-vă că eu nu am fost pregătit pentru facultatea aceasta şi, cred eu, pentru nici o altă facultate, pentru că mie nu mi-a plăcut să învăţ, totdeauna am fost împins de la spate. Dar Mântuitorul Hristos, în imensa Sa bunătate a voit ca eu să fiu om în viaţă sau poate e doar o încercare de la Dânsul să vadă graniţele neputinţei mele. Asta mă apasă pe suflet ca o piatră, credeţi-mă. Eu, în momentul de faţă, am mai multe restanţe şi unele la care cred că nu pot intra, pentru că nu m-am prezentat la colocvii. Şi acum îmi pun întrebarea: Să continui facultatea sau să o abandonez?, având în vedere că anul trecut, în vară, am mai avut restanţe şi Atotmilostivul Dumnezeu a voit să mă ajute, pentru eforul meu de a le lua. Cu cei cu care am mai discutat mi-au sugerat ideea de a face facultatea de Teologie, având în vedere că am ceva cunoştinţe şi pentru că îmi place, dar eu simt că aceea facultate nu e pentru mine şi mai e şi faptul că îmi vine foarte greu să încep o altă facultate, din punct de vedere moral. Duhovnic nu am la care să alerg, iar preotului la care mă spovedesc nu îndrăznesc să îi răpesc din timpul său preţios şi să fiu cicălitor de fiecare dată. Aşa că o bună creştină mi-a dat această ideea de a apela la sfatul Cuvioşiei Voastre şi să vă întreb ce aş putea face pe viitor.
Ştiu şi îmi pare rău că nu am cum să mă exprim foarte bine pentru a fi înţeles. Una e să vorbeşti faţă în faţă cu persoana în cauză şi alta e să înţelegi din scris ce îl supără pe bietul creştin, având în vedere că eu sunt o persoană mai melancolică de fel, mai retrasă. Şi când zic retrasă, fac referire la faptul că simt cum puterea lui Hristos Dumnezeu coboară în mintea şi mădularele mele şi mă linişteşte, asta ca să nu mai pun la socoteală şi acţiunile din iconomia Bunului Dumnezeu. Aş fi vrut să vă scriu mai mult ca să înţelegeţi cum mă simt eu când văd că cei pe care îi iubesc aşteaptă de la mine să ajung om în viaţă... ca un ied însetat şi fără de glas. Şi să nu mai spun câtă durere le-am provocat. Numai Hristos Dumnezeu ştie şi câte şi mai câte altele. Tot ce pot să vă spun este să vă gândiţi şi la scrisoarea mea, dacă e cu putinţă. Am să închei prin a spune "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, milostiv fii nouă păcătoşilor robilor tăi".
Doamne ajută!
Cu respect şi mulţumire,
Viorel
Dragul meu Viorel
Îţi mulţumesc mult pentru mesajul tău pe care l-am înţeles, cred, în profunzimea lui! Aud în el durerea atâtor tineri care au fost şi sunt "împinşi de la spate" să facă o facultate la care, cu adevărat, nu au ce căuta! Cine vă împinge? Dragostea! Aici e cea mai mare durere! Dragostea sinceră şi jertfelnică a părinţilor voştri e cea care vă ucide vocaţia pentru care v-aţi năsut pe lume. Care e cauza acestei pervertii a dragostei, care ar trebui să fie ziditoare şi nu ucigătoare? Frica! E frica pe care a sădit-o în oameni comunismul, ucigând adevărata valoare a persoanei umane prin înlocuirea ei cu nişte funcţii care nu aveau nici o legătură cu competenţele persoanei respective. Comunismul a ucis mult, şi în multe feluri, şi una din crimele cu adânci urmări în timp şi neam a fost uciderea vocaţiei persoanei umane. El a inventat diplome de hârtie, fără acoperire vocaţională. El a făcut din poeţi geniali, macaragii, şi din macaragii cu demnitate umană şi competenţă profesională, directori de muzee de artă! Şi aşa mai departe. Încet, încet, omul se mulţumea să primească raţia de mâncare şi se simţea în siguranţă dacă avea un serviciu bun care îi era asigurat dacă era ascultător şi avea o diplomă. Nu conta deloc ce abilităţi aveai.
Părinţii tăi, părinţii voştri, copii dragi, se tem pentru viitorul vostru dacă nu aveţi o facultate. Nu se lasă impresionaţi deloc de îmbolnăvirea voastră, de compromisurile morale şi financiare pe care le fac, de inutilitatea diplomei care acum nu mai face "doi bani" în cele mai multe cazuri! Ei iubesc şi vor să asigure copilului un viitor bun! Şi sunt cu atât mai nemiloşi în a vă împinge spre acest viitor luminos, cu cât au mai multe frustrări din trecut pe această temă. E uimitor! E de parcă ar voi să se răzbune! Dar nu e decât păcatul care ne împinge să ducem mai departe răul sperând că "de data asta va fi altfel"!
Revenind la tine, dragul meu copil, pot să-ţi spun că-ţi doresc să foloseşti harul pe care ţi-l dă Domnul ca să te confrunţi cu dragostea părinţilor, ca să vezi ce anume ai vrea şi ai putea să faci ca să-ţi câştigi pâinea cea de toate zilele, astfel încât să fii sănătos şi bucuros şi să te bucuri de darul vieţii! Ai nevoie să devii responsabil şi să nu mai depinzi de părinţii tăi, cât mai curând posibil! Să ai curaj să-i asiguri că nu se vor bucura de tine, decât dacă îţi vei afla bucuria dea fi tu însuţi! Nu te teme, părinţii te iubesc cu adevărat şi te vor înţelege, Dacă nu, riscă să te împingă într-o nevroză sau chiar mai rău, ajungând să crezi despre tine că "nu eşti bun de nimic" pentru că nu eşti bun de inginer!
Cei care te iubesc vor să ajungi om în viaţă după un model abstract, din capul lor! Tu eşti om! Eşti unic şi extrem de valoros pentru Dumnezeu şi lume şi nu ai voie să te ratezi pentru a deveni ce cred ceilalţi că înseamnă om! Cu cât te vei supune mai mult în ciuda dorinţelor tale, cu atât vei rata mai mult şi te vei dispreţui mai mult şi te vei urî că-i faci să sufere! Nu, nu, Viorel! Ei singuri îşi provoacă suferinţă şi e vremea să se trezească şi tu să-i ajuţi!
Acum să te rogi mult şi să le spui adevărul! Poţi asta! Şi, încă ceva: a spune lucruri dureroase sau îndrăzneţe părinţilor, nu înseamnă că nu-i iubim sau nu-i respectăm. Dacă un părinte ne abuzează în vreun fel, putem să-i spunem cât ne doare şi că nu mai vrem să suferim, şi asta e iubire! Nu cred că e cazul tău, dar să luăm aminte. Dacă ti-e frică, să nu te ruşinezi, te rog, să facem împreună seminarul Iertării şi vei învăţa să ai curaj! Te rog, caută cât mai curând şi un părinte duhovnic cu timp pentru problemele tale!
Îţi mulţumesc mult pentru mesajul tău şi celei care te-a îndrumat!
Te mai aştept,
Cu drag şi respect,
M. Siluana