Dragă Maică,
Aşa cum am convenit, rămăsese să vă trimit o scrisoare, însă n-am mai trimis-o pentru că până la urmă nevoia de a fi cu dumneavoastră se împlinise în parte, prin însăşi faptul de a vă fi scris.

Aş vrea să vă spun cum m-a găsit pe mine Domnul, cu patru ani în urmă, când încă nu-L cunoşteam ci doar Îl bănuiam că există. Eram tot timpul în căutare, tot timpul îmi era dor de cineva, deşi aveam în jurul meu prieteni, fraţi, părinţi, mai târziu soţ şi copii, eu simţeam aşa: "...însetat-a de Tine sufletul meu, de câte ori suspinat-a trupul meu după Tine, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă". Nu pot să vă spun ce delicat S-a apropiat de mine, cât de frumos a bătut la uşă, nu m-a lăsat să trăiesc o boală sau o moarte, ci văzând El căutarea mea şi zbuciumul inimii mele de atâta amar de vreme, a venit la mine printr-o carte, prin cuvânt m-a cucerit. Şi de atunci, simt cum cresc în fiecare zi şi am senzaţia că această creştere nu se va sfârşi niciodată. La început, nu am ştiut să mă spovedesc, nu-mi plăcea la biserică, nu-mi plăceau decât rugăciunile spuse în cuvintele mele, nu-mi plăceau psalmii, nu înţelegeam nimic din toate acestea, însă aflasem şi simţeam că aceasta este calea. Foarte încet, probabil potrivit cu măsura mea, cu firea mea, lucrurile au început să se aşeze, şi pot să spun că de puţin timp am bucurie în a merge la Sfânta Liturghie, în a mă ruga, abia acum am învăţat când trebuie să mă spovedesc aşa încât să plec de acolo nu numai cu păcatele iertate, ci şi cu uşurare în suflet şi chiar în trup. Nu vreau să spun că în tot acest timp nu am mai pătimit, am simţit frică, nelinişte, complexe, neputinţe, boala şi moartea fratelui meu, apoi a cumnatului şi a naşului meu. Dar diferenţa este că acum ştiu cu certitudine că nu mai sunt singură, că toate le putem depăşi cu ajutorul lui Dumnezeu. Chiar dacă mai am mult de lucru cu mine, ştiu că aşa încet, în Biserica noastră voi reuşi să mă schimb.

Vă mulţumesc că aveţi atâta răbdare cu noi şi alt bine nu ştiu să fac pentru dumneavoastră decât să vă pomenesc în rugăciunile mele. Nu trebuie neapărat să-mi răspundeţi. Ştiu că o veţi face atunci când vă voi întreba câte ceva.

Aş mai vorbi cu dumneavoastră însă copiii îmi tot dau târcoale, cumva geloşi că nu prea-i bag în seamă.

Vă îmbrăţişez cu drag,

Ancuţa