Există o corelaţie tainică între frică şi mândrie - sau una dintre formele mândriei - pe care încă nu o înţeleg. Cred că este în faza incipientă, cea în care mândria doar îmi dă târcoale, când încă nu a pus stăpânire pe mine. Când sunt fără Dumnezeu, mi se face frică. Şi, în loc să intru în rugăciune, aleg această formă de autosusţinere deasupra fricii, care-mi este mândria, adică doar una dintre formele mândriei. Mândria este un consumator incredibil de energie, pentru că este o falsă situare, o falsă raportare şi o falsă mişcare a sufletului, care, bolnav şi nemângâiat, şi-a pierdut firescul. Un suflet liniştit, un suflet care are pacea lui Dumnezeu este un suflet bine situat, bine poziţionat, în firescul lui, un suflet care nu-şi consumă energia până la epuizare pentru a crea o falsă aparenţă de strălucire. Doamne, cum se leagă toate! Când pierdem legătura cu Dumnezeu intrăm inevitabil în mândrie, mândria de a crede că ne autosusţinem, că ne suntem nouă înşine izvor de viaţă şi de moarte. Doamne! Când sufletul intră în Taina Euharistiei, este imposibil să nu se elibereze de toate complexele de superioritate şi de inferioritate. Şi, ceea ce este extraordinar, este că renunţând la a mai trăi în fictiv, în nefiresc, într-un univers suprapus peste cel real de către construcţiile noastre şi ale celui viclean - care nu sunt decât imaginare, peste Adevăr, sufletul descoperă, plecat în faţa lui Dumnezeu, că este cu mult mai mult, indescriptibil mai mult decât şi-ar fi putut vreodată închipui că este. Însă, pentru asta, sufletul trebuie să înţeleagă ceea ce nu este.
Mereu m-am împiedicat în formularea "frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii". Acum parcă înţeleg puţin. Frica de Dumnezeu este prima mişcare a sufletului către recunoaşterea Tatălui. Tu eşti. De acum, eu ştiu că Tu eşti. Adevărata frică de Dumnezeu nu este frica de pedeapsa Lui. Frica fiului risipitor nu era că va fi pedepsit de Tatăl, pentru că ştia că îşi merită pedeapsa. Adevărata frică sfântă a sufletului risipitor este că nu va fi primit în iubirea cea mai de jos a Tatălui. Sufletul păcătos nu doreşte raiul ci, dacă este pătruns de pocăinţă, doreşte doar cele mai de jos ale raiului. Firmiturile. Dar Dumnezeu este un Părinte extraordinar şi bucuria Lui este mereu deplină. Adevărata frică a sufletului risipitor este că Tatăl nu îi va oferi şansa întoarcerii. Că va echivala pedeapsa cu neiubirea. Ce este iadul, dacă nu - aşa cum adesea se spune - imposibilitatea sufletului de a simţi iubirea lui Dumnezeu? Iertarea nu este posibilă fără iubire. Iertarea este o ruptură în logica păcatului, un salt supracauzal, care anulează resentimentul. Întruparea Domnului Hristos nu poate fi înţeleasă decât în logica Iubirii lui Dumnezeu. Cred că sufletul care se teme de pedeapsa lui Dumnezeu a pus început bun, dar teama de pedeapsă ne ţine doar temporar departe de păcat. Până ce nu intrăm în iubirea - fie ea şi cea mai de jos - a Tatălui, nu putem începe pocăinţa, dar şi calea către iubire nu este alta decât pocăinţa. Sub timp, mintea încearcă să introducă momente, etape, separări, disocieri.

Doamne! Fiecare suflet trebuie să facă un alt suflet să simtă puţină iubire. Să ştie că există iubire şi astfel să înceapă să caute o iubire şi mai mare. Nu se poate ca cineva care a gustat puţin din iubirea lui Hristos să nu vrea mai mult. Sufletul meu nu saltă de bucurie DOAR pentru că este iubit! Sufletul meu saltă de bucurie pentru că iubeşte! Da! Adevărata fericire nu este doar să mă simt iubit, ci să iubesc, să simt cum iese din inima mea, din inima fiinţei mele iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele meu. Recunoştinţa şi mulţumirea cresc în mine primind: sufletul meu se închină până la pământ pentru asta. Bucuria în schimb, creşte dăruind: sufletul meu saltă până la cer dăruind!

Doamne, am greşit mult. Nu lăsa păcatele mele să fie piedică în calea iubirii Tale!

Din nou, sentimentul că păcatele se susţin, că sunt interdependente. Metanoia nu îmi pare posibilă câtă vreme mintea, raţiunea rece nu este transfigurată de Hristos. Când spun: vino Doamne, sau facă-se voia Ta, Îl las pe El să fie întru mine. Lupta este mai uşoară şi mândria inutilă, de vreme ce meritele nu sunt ale mele. Iar rezultatele? Infinit mai bune. Doamne, când se va uni voia mea cu Voia ta? Când mă înveţi să zic: facă-se Voia Ta, Tu nu doreşti să desfiinţezi voia mea, nu? Tu vrei doar să ne unim voinţa, a mea cu a Ta, către Tatăl, nu? Ăsta este dorul Tău nemărginit, de a ne cuprinde în îmbrăţişarea Părintelui, nu-i aşa? De aceea ai venit între noi, nu-i aşa? De aceea Ţi-ai întins braţele pe cruce, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, nu-i aşa? Iar când ne-ai lăsat pe Mângâietorul ai ştiut că fără El ne-am fi rătăcit, nu-i aşa?

Minunat eşti, Doamne!

Călin