Doamne, iartă-mă. Nu lăsa ca lepădarea mea de vrăjmaşul să fie şi lepădarea mea de aproapele.
Aici este confuzia mea extraordinară. Oamenii înduhovniciţi, care au cunoscut de-a lungul anilor multe situaţii, au acest discernământ, această capacitate de a înţelege, de a intui, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum anume trebuie procedat pentru a ţine aproape omul, îndepărtând simultan păcatul. Eu nu am această înţelegere. Şi cum aş putea-o avea, de vreme ce, în ceea ce mă priveşte direct, înţelegerea propriilor mele păcate şi patimi lasă atât de mult de dorit? Încă nu am o conştiinţă bine formată şi întărită în duh şi în bine, încă bâjbăi între inacţiune şi acţiunea forţată, constrângătoare.

Opreşte, Stăpâne, judecata mea cea greşită şi revărsă mila şi iubirea Ta peste noi toţi. Nu lăsa ca lepădarea mea de păcat să fie şi lepădarea mea de aproapele meu, căci toţi suntem copiii Tăi iubiţi.

Binecuvântează, Doamne, pe toţi cei care m-au făcut să sufăr şi pe care i-am făcut să sufere în viaţa mea. Amin.

Moralitate exterioară / moralitate interioară. Există un echilibru atât de fragil între cele două, după cum îl observ atât de pregnant, în ultimul timp, în relaţiile cu / dintre ceilalţi. Cei care cădem în moralitatea exterioară, căutăm majoritatea reperelor noastre de acţiune în aşteptările / reacţiile celorlalţi. Cei care cădem în moralitatea interioară, devenim autarhici, schizoizi, autosuficienţi. Degeaba mă chinui, lucrurile sunt clare: fără Hristos nu am nici o altă şansă decât să îmi transform viaţa într-o consumatoare obsesie generalizată de a păstra echilibrul, raporturile, relaţiile, dozajele, cantităţile, proporţiile. Fără nimic firesc şi curgător. Fără Hristos nu am nimic serios şi durabil care să-mi confere certitudinea că la capătul lanţului uriaş de evenimente în care sunt implicat şi pe care le implic prin alegerile mele continue, conştiente şi inconştiente, va fi ceva bun. Pentru mine, pentru ceilalţi, pentru tot ceea ce mă înconjoară.

...

Doamne, în această zi te rog ascultă rugăciunea mea. Limpezeşte, Stăpâne, învălmăşeala gândurilor mele, după mila Ta. Pune început bun mântuirii mele, Stăpâne. Cu umilinţă cad înaintea Ta, nu mă lăsa să mai rătăcesc. Chemării Tale nu am răspuns atâta timp, nu mă lăsa să mai alerg după himerele cu care vrăjmaşul m-a amăgit atâta timp. Primeşte, Doamne, pocăinţa mea. Luminează calea sufletului meu. Facă-se voia Ta. Binecuvântează, Doamne, pe toţi cei care m-au făcut să sufăr şi pe care i-am făcut să sufere. Vindecă neputinţele noastre. Preacurată Născătoare de Dumnezeu, roagă pe Fiul tău cel Sfânt să se milostivească de noi. Sfinte Vasile, nu sunt vrednic să-ţi port numele, ajută-mă să mă învrednicesc de acest sfânt nume. Sfântă Ecaterina, îndepărtează nebunia care m-a cuprins atâţia ani, în îndepărtarea mea de Tatăl meu, Părintele ceresc. Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, păziţi-mă de cursele celui viclean. Îngerul meu păzitor, care mi-eşti dat mie de la Sfântul Botez, ajută-mă să trec cu bine ispitele acestor zile.

Da, am greşit în general în ultimele zile, faţă de toţi cei din jurul meu. Mi-am pierdut răbdarea. Am văzut lucrurile schimbându-se în jurul meu în direcţia mea şi am prins curajul prostesc de a accelera lucrurile cu forţă şi chiar mândrie. Am căzut în extrema dreaptă.

...E atât de uşor să pierd pacea şi bucuria şi liniştea pe care le-am adunat cu migală în ultimele luni. Raporturile cu ceilalţi sunt extraordinar de fragile şi de complexe. Oare unde este firescul raportării mele la ceilalţi? Sunt în nefiresc, pentru că încerc să fiu creştin, iar toţi iubesc rezultatele şi efectele creştinismului meu asupra mea şi asupra relaţiilor mele, însă refuză categoric şi se îngrozesc când e vorba de mijloace, precum postul sau mersul la biserică, sau diverse limitări şi interdicţii, care sunt percepute în elementul lor negativ şi frustrant, pentru că sunt privite şi înţelese doar ca privări, venite din exterior. Pot să acuz pe cineva pentru asta? Nu. La fel am fost şi eu. Nu am înţeles nimic, nu am trăit de dinăuntru nimic din tot ceea ce înseamnă adevărata credinţă creştină. Nu am întotdeauna metodele şi naturaleţea de a le comunica celorlalţi cu bun simţ şi decenţă ceea ce simt. Mă justific acum. Doamne, am greşit undeva şi încerc să înţeleg unde.

...

Am dobândit acest neajuns incredibil de a vedea mereu complicaţiile de conştiinţă sau relaţionale în jurul meu şi de mă lăsa copleşit de impulsul ireprimabil de a oferi soluţii "perfecte" de ieşire din criză sau din blocaje. Soluţiile mele. Văd atât de bine acum, cât de greşit este să mă grăbesc, să ofer explicaţii, analize, sugestii, sfaturi. Ba chiar m-am trezit că am ajuns să dau binecuvântări la modul formal, aşteptând ca un hocus-pocus efectul trezirii şi al luminării celorlalţi.

Doamne, Tu vezi atât de bine unde sunt zbaterile mele. Nu mă lăsa să provoc mai multă suferinţă în jurul meu, vrând şi intenţionând să fac bine.

Excesul meu, asupra mea adică, generează vizibil un exces în relaţiile cu ceilalţi. Mă dezechilibrează relaţiile cu ceilalţi. Dintotdeauna s-a întâmplat asta. Fără Dumnezeu, mereu prezent la modul conştient, numit, în minte, toate relaţiile mele cad în desuetudine. Doamne, într-o zi voi reuşi şi eu să îmbrăţişez şi să mângâi mereu, precum faci Tu şi Maica Ta?

Se întâmplă acest fenomen straniu şi greu de controlat: în singurătate îmi dobândesc liniştea şi un soi de echilibru fragil, cu care apar ulterior în prezenţa semenilor mei, care fie se agaţă de mine, dezechilibrându-mă cu greutatea lor, fie mă lovesc, încercând să spargă această bucurie şi linişte.

Văd, la muncă, cu colegii sau cu prietenii această apropiere a lor iscoditoare, această tendinţă teribilă de a-mi stabili identitatea: în superioritate sau în inferioritate, pentru a şti dacă să intre în jocul de dominat sau de dominant. Adesea am impresia că acest joc este generat doar de mine, în pofida intenţiei mele de echilibru. Refuz mereu acest joc prin diverse mijloace, sau încerc, cel puţin, pentru că urăsc să văd lângă mine oameni care tac supuşi sau oameni care cotcodăcesc plini de sine şi plini de ironie la adresa celorlalţi. Am momente când îmi pierd răbdarea, şi asta, de obicei, pe un fond de minus energetic, din oboseală şi stres. Atunci e greu să-mi adun gândurile. Caut adesea un fel de asertivitate universală, un echilibru utopic, în care toţi oamenii să se liniştească spontan şi natural, să comunice simplu şi frumos, în unitate, iubire şi înţelegere.

Mă deprimă uşor orice conflict.

...

Relaţiile bazate pe compensarea carenţelor, lipsurilor, defectelor, minusurilor, complexelor, slăbiciunilor sunt născute din dorinţa noastră fierbinte de a vindeca ceea ce eu nu am prin ceea ce celălalt are, şi invers. Fenomenul care se întâmplă este dramatic: slăbiciunile se amplifică, de fapt sunt întreţinute şi amplificate continuu şi spontan, pentru că orice iniţiativă de vindecare stârneşte în celălalt sau chiar în mine o barieră compulsivă: groaza de a nu fi vindecat şi părăsit, de vreme ce motivele iniţiale al relaţiei - nefirescul, defectul, slăbiciunea - sunt vindecate. În acest cerc vicios, în care eu-ea suntem prinşi ca în nişte gheare invizibile, ne auto-distrugem, luptând mereu să ne vindecăm. Rezultatele sunt basculate, inversate, iar eu asist cu groază cum toate intenţiile mele bune, de a mă ajuta şi de a ajuta, de a mângâia şi de a fi mângâiat, au rezultate dezastroase pentru mine sau pentru partenerul meu de cuplu bolnav. Iar ceea ce este extraordinar urmează acum: carenţele, lipsurile, defectele, minusurile, complexele mele - care sunt majoritatea păcate, patimi, sau consecinţe ale patimilor şi păcatelor - le iartă şi le vindecă Hristos, la cel mai propriu mod cu putinţă (simt concret în rugăciune şi în Euharistie în mine, în mintea mea, în sufletul meu, în inima mea eliberarea extraordinară de o presiune şi de o tensiune şi de o greutate formidabilă pe care am purtat-o eroic în ultimii 15 ani). Astfel, vindecat sau mai bine spus, în convalescenţă, în curs de vindecare, simt şi văd în jurul meu această extraordinară realitate: relaţiile mele se vindecă, se normalizează. Ba chiar mai mult, apare bucuria de a fi, de a zâmbi.

E o taină extraordinară asta, prin care Hristos ne plineşte ca fiinţe devenite prin păcat nedepline, viciate, grav rănite. Şi simt cum, indiferent de stadiul maxim al căderii, El are această forţă extraordinară de a mă salva, în momentul pocăinţei (al metanoiei, al întoarcerii inimii către El). După ce acest lucru se întâmplă, care este piatra de temelie a credinţei, începutul începuturilor, după ce această oprire extraordinară a fiinţei din autodistrugere are loc, totul se schimbă.

Senzaţia pe care am avut-o la un moment dat legată de această întoarcere este cea a punerii de-a curmezişul, efectiv, ca şi cum îmi pot imagina acum o autostradă americană cu 7 benzi, care te duce către o destinaţie oarecare şi brusc am simţit că totul se dezintegrează în mine şi în jurul meu şi am apăsat puternic frâna. Din spatele meu curgeau puhoaiele inerţiale de autovehicule care claxonau şi mă evitau în ultima secundă şi ştiam că această oprire este iraţională, este o ieşire din logica tuturor (logica păcatului!?). Şi am stat acolo, în mijlocul autostrăzii şi am simţit vertijul ameţitor din jurul meu, viteza ameţitoare a lumii care apasă tot mai mult pedala de acceleraţie, şi m-am uitat la indicatoarele de pe margine şi direcţiile nu-mi (mai) spuneau nimic. Am simţit o disperare de nedescris, pentru că această incertitudine şi această durere formidabilă de a înţelege că nu (mai) aveam destinaţie, ba, mai rău, că destinaţia mea era către suferinţă şi către moarte, către întuneric m-a copleşit. Nu mai aveam nici o certitudine, mintea mea se oprise şi în suflet mi se născuse credinţa că trebuie să mă întorc, să ies cumva din această curgere care nu (mai) era curgerea mea. Nu aveam nici o ieşire, nici un exit, n-am mai putut înainta nici măcar un metru pe această autostradă largă, n-am mai avut curajul să merg până la următorul exit (cum aş mai fi putut merge încă o milă după ce mă oprisem în acel mod?) pentru că asta mi-ar fi dezintegrat complet conştiinţa. În schimb, am simţit în mine o nesăbuită forţă şi dorinţă de a întoarce în mijlocul autostrăzii şi de a porni în sens invers - cea mai terifiantă experienţă a sufletului. A fost teribil, de nedescris. Vedeam chipurile stupefiate ale celorlalţi venind şi trecând în viteză, privindu-mă în timp ce înaintam pe cel mai greu traseu al vieţii mele: încet, în sens invers, căutând cu privirea exit-ul pe care-l ratasem. Eram nebun, mă simţeam complet ieşit din raţionalitate şi, în acelaşi timp, pentru prima dată în viaţa mea, aveam puternicul sentiment că la capătul acestei întoarceri voi găsi firescul şi normalitatea. Ortodoxia este firea omului. Nu este o glumă, sau o metaforă. Este adevărat. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Eu sunt brânza bună în burduf de câine.

Călin