În disperarea mea de a lua decizii corecte, văd cum iau în considerare o concentrare mare, mult prea mare de detalii şi elemente, pentru a mări gradul de certitudine că nu voi greşi chiar atât de mult. E şi asta o dovadă a puţinei mele credinţe!? Uneori, pur şi simplu încetez să mai gândesc consecinţele, iar sufletul meu îşi găseşte odihna văzând lucrurile curgând în firescul lor. Adesea Îl văd pe Dumnezeu la lucru, cu iubirea, înţelepciunea şi bunătatea Lui şi am senzaţia vagă că de multe ori nu are loc de noi, nu încape de noi, de încăpăţânarea noastră de a ne face părtaşi proniei dumnezeieşti, de a avea noi grijă, de a mângâia noi, de a ajuta noi, de a schimba noi conştiinţe, de a reconfigura noi suflete. Şi când spun noi, spun de fapt eu. Pentru că eu văd, cu lanterna mea de conştiinţă minusculă doar un segment infim de timp şi de cale, în timp ce prea bunul Părinte vede până la şi dincolo de capătul drumului şi al tuturor drumurilor, căilor şi potecilor posibile. Nu există pentru mine altă cale decât de a face tot ce-mi stă în putinţă să-L las pe Hristos să fie întru inima mea, întru mintea mea, întru sufletul meu, întru cugetul meu, întru toate cele dinăuntru ale mele.
Călin