Iubită măicuţă,
Iată de ce am simţit nevoia să aştern în această dimineaţă şi te rog să binecuvântezi sau nu aceste rânduri... Sunt foarte atentă să nu greşesc şi să las din nou mintea mea să-şi facă jocul. Este sau nu acesta glasul adânc al inimii mele?

"Ego-ul este un Sine fals." El acţionează prin intermediul mintii şi generează mândrie... Şi nu face decât să mă depărteze de Sinele divin, de Dumnezeu , de glasul sufletului, care vorbeşte prin Har divin.

El mi-a creat o identitate falsă, care mi-a convenit în diverse situaţii, pentru a mă prezenta mai bine în societate, la locul de muncă, în familie, atunci când nu am avut parte de înţelegerea şi acceptarea de către cei apropiaţi a felului meu de a fi. Atunci am alimentat ego-ul care, credeam eu, poate obţine ceea ce cu Sinele timid, nedescoperit, neafirmat nu puteam obţine, dar tânjeam să am: atenţie, iubire, înţelegere, ascultare.

Pentru că sufletul meu are nevoie să fie ascultat, înţeles, acceptat aşa cum este, iubit, are nevoie să se bucure şi să împartă cu cei din jur darurile primite.

Astfel ego-ul a ajuns să sufoce Sinele.

Şi m-am trezit falsă, nefericită, căutând mereu alte şi alte surse de fericire, de fapt plăceri exterioare care păreau a mă face fericită...

Eu am realizat că de fapt fericirea zace în mine, că pot fi fericită dacă descopăr cine sunt eu cu adevărat, şi dacă am curaj să afirm cine sunt eu în faţa tuturor, fără teama că voi pierde atenţia sau iubirea lor. Pentru că dacă şi acestea sunt false, aşa cum a fost ego-ul pe care ei de fapt îl iubeau. Şi atunci ce am de pierdut de fapt? Pentru că dacă e iubire adevărată divină, nu dispare oricum... Orice aş face...

Şi că de fapt marea mea suferinţă este că de foarte multă vreme, am neglijat ceva ce încerca să se facă auzit dar ignoram şi căutam lucruri măreţe, ascultam glasul mai puternic, mai guraliv, mai cu tupeu, al ego-ului...

Sinele se iveşte deocamdată timid, neclar... Dar simt că există şi că sunt aproape de o re-naştere.... Şi-mi dă nişte flash-uri care mă inundă în linişte şi pace. Şi unde nimic rău nu mai încape...

Şi, pentru prima dată în viaţă ştiu ce vreau: să mă descopăr şi să învăţ să mă afirm cu curaj şi hotărâre, aşa cum sunt.

Restul: cariera, reuşita profesională şi recunoaşterea socială etc. au pălit brusc.

Este o vreme în care, cred eu, se creează şi extern condiţiile pentru a face asta, este o vreme a căutării Sinelui şi a purificării, deci pot spune că, în sfârşit, simt că a venit vremea mea... Şi Dumnezeu mă ajuta să fac asta, vrea să fac asta, să mă pun pe frecvenţă cu El, ca să-mi poată vorbi mai uşor... El este peste tot, în mine, în jurul meu, El este totul, dar depinde de mine să fiu pe frecventa Lui.

Pentru asta credinţa, practica pe care o fac (rugăciune, meditaţie, mers la slujbe, spovedanie, împărtăşanie) mă vor ajuta cu siguranţă.

Pentru a-l face auzit, am coborât în adâncul fiinţei, încercând să dau la o parte straturile de păcate şi dorinţe egocentrice; şi ce am găsit acolo?

Sufletul meu sufocat, speriat, rănit. Rănit nu de alţii, ci de lipsa de grijă din partea mea, pe care şi-a dorit-o atâta amar de vreme... De atâtea ori a încercat să-mi vorbească şi l-am înăbuşit... El este cel care primeşte Har divin, bucurie şi fericire, care poate "să-mi sufle" ce e bine pentru mine, ce am cu adevărat nevoie spre a fi parte din Voia divină. Şi a intrat astfel în armonie cu alte suflete aflate pe aceeaşi frecvenţă şi apoi a-i face părtaşi şi pe alţii la marea noastră bucurie...

Care sunt nevoile tale, suflete?

Vreau să te ascult şi să te scot la lumină să te eliberezi de sub povara ego-ului, tu eşti de fapt comoara cea mai de preţ. Prin Tine vorbeşte Dumnezeu.

"Doamne, smereşte-mă! E singura mea şansă să Te cunosc şi să fac voia Ta!"

"Prea Sfântă Fecioară, păzeşte-mă sub acoperământul tău, roagă-te pentru mine să mă eliberez de suferinţă, de mândrie, să cunosc adevărul..."

Mi-am dat seama care era greşeala mea, data trecută când ţi-am scris un mesaj asemănător: eu credeam că Sinele este atotputernic, dar el este de fapt doar porta-vocea Lui Dumnezeu care este peste toate. El este locul pur, pe care Dumnezeu l-a ales ca templu în care să-Şi pună darurile, atunci când Îl lăsam.

Şi mă mai bântuie o teamă: aceea de a nu fi un fariseu, care, iată, în liniştea şi pacea pe care le găsesc coborând în sufletul meu, iau nişte hotărâri, dar în faţa terţilor, să nu reuşesc să fac asta, să revin la ego-ul meu...

Mă smeresc înaintea ta, măicuţă, te îmbrăţişez cu drag,

Mihaela