Am doar 18 ani şi cred că moştenesc boala cumplită a mamei, şi anume schizofrenie paranoidă... N-am început să halucinez sau să aud voci, dar în urmă cu vreo trei luni m-am schimbat brusc, n-am vrut să mai merg la şcoală, n-am vrut să mai mănânc... n-am vrut să mai fac absolut nimic... La început au apărut insomniile, la modul că dormeam cel mult două ore pe noapte. M-am speriat, nu înţelegeam dacă nu mai pot dormi nici noaptea şi nici ziua... Ţin să menţionez că toată vara am lucrat numai de seara, dansând prin diverse cluburi... eram obişnuită să lucrez nopţile, nu să le dorm şi de când am început şcoala, prin septembrie a trebuit să-mi forţez organismul să doarmă nopţile. Mi-a fost foarte greu, n-am reuşit... Mă gândesc că poate fi vorba şi de o dereglare a metabolismului. Treptat, noaptea mă tot imaginam la Obregea, că sunt internată şi îmi apăreau tot felul de nebuni în vise pe care îi văzusem în urmă cu anii, când era mama internată acolo... Am început să mă documentez pe net să văd ce mi se întâmplă. M-am diagnosticat singură cu depresie severă; după aceea, tot singură, cu schizofrenie... Adevărul e că mi-au influenţat rău gândurile articolele de pe internet... În urmă cu o lună mi-am zis totuşi să merg la un psiholog care m-a diagnosticat cu fobie obsesivă şi mi-a dat xanxax care mă făcea să nu mai ştiu de mine... am renunţat să merg la psiholog, căci nu-mi făcea bine, mai ales că am auzit că cei care dau la psihologie vor, de fapt, să-şi rezolve lor probleme. Am început să merg la biserică să mă rog la Dumnezeu să-mi elimin gândurile astea cumplite, m-am spovedit, m-am împărtăşit... degeaba, acum mă simt deja schizofrenică. De vreo trei luni am fost de cinci ori, cel mult, la şcoală şi nu fac nimic altceva decât să stau toată ziua pe internet şi să citesc fel şi fel de articole şi poveşti despre schizofrenie şi alte boli mintale. Odată am încercat să mă sinucid, pentru că nu am suportat gândul că poate chiar sufăr de boala asta şi mi-am zis că prefer să trăiesc iadul în lumea cealaltă decât aici. Prietenii nu mă mai recunosc şi nici eu...
Trebuie să menţionez că obişnuiam să fiu o fată foarte, foarte glumeaţă, îndrăzneaţă, plină de viaţă şi mai ales optimistă. Am trăit o vară extraordinară, fără astfel de gânduri idioate, am muncit toată vara ca să-mi iau maşinuţa pe care într-un final mi-am cumpărat-o, doar că acum nu mai simt nici o satisfacţie, nici o bucurie... şi am visat atât de mult momentul ăsta. Sunt exact opusul la ceea ce eram odată. Plâng în fiecare zi fără excepţie, nu mă mai îngrijesc cum obişnuiam odată... nu mai ies din casă pentru că am impresia că lumea mă priveşte ca pe o ciudată... îmi simt privirea pierdută, iar oamenii observă asta, fiindcă sufletul omului se oglindeşte în ochi. (Mai am trei surori, două plecate în afară) care nu înţeleg ce mi se întâmplă, nu pot să creadă că asta sunt eu. Am rămas în urmă la şcoală cu mai mult de juma' de materie şi îmi vine să renunţ şi la şcoală, că sigur nu iau bacul. Nu mă pot concentra şi nu pot face nimic. M-am autodistrus... sora mea mai mare, săraca, nu ştie ce să-mi mai spună, deja e sătulă de mine şi a ajuns să-mi spună că nu mă mai suportă şi că n-am pic de voinţă să lupt cu mine. Sincer, îi dau dreptate. Cu toate astea parcă mă simt legată. Scuzaţi-mi dezordinea de idei... d'aia apelez disperată la ajutorul dumneavoastră!!!

Vă mulţumesc!

Cu stimă,

Georgiana