Măicuţa noastră,
Binecuvântaţi!
Recunosc că am primit cu puţină îngrijorare intenţia de a aşeza pe site corespondenţa noastră despre sesiunea a şaptea. Dar am avut încredere că aţi luat decizia bună şi am nădăjduit că va da un rod. Am citit răspunsul surioarei V. şi m-am bucurat. Să dea Domnul ca realmente să se fi folosit de dialogul nostru.
Am observat în câteva rânduri, lângă oameni dragi care au purces să facă seminarul iertării, obstacole şi ispite, probleme de înţelegere şi de acceptare. Cum spuneam, sunt inerente, dar mi-am dat seama că ele nu vin din conţinutul seminarului. Chiar şi avându-vă drept călăuză, ispitele iau forme neaşteptate.
De pildă, una din ispite este teama a te confrunta cu trauma. A fi martorul faptelor proprii, respectiv a fi martorul traumelor tale este o încercare de hotar. Sunt persoane care nu reuşesc să facă sesiunea a şaptea tocmai din acest motiv. Retrăirea traumei este privită ea însăşi ca o traumă. Se operează cu o proiecţie subiectivă a traumei, cu o schemă de adaptare. Concret spus, apare frica instantanee de a fi rănit în evenimentele supuse iertării sau de către persoanele propuse iertării, în timpul seminarului sau al exerciţiului iertării. Însă, vreau să vă mărturisesc un fapt încurajator pentru cei care perseverează cu seminarul iertării. Într-adevăr, amintirea traumei în timpul exerciţiului iertării, implică rezistenţe uneori. De pildă, deşi persoana are voinţa de a se confrunta cu trauma, amintirea ei se face cu anevoie. Sau teama de retrăire a suferinţei (în fapt e o proiecţie subiectivă) duce la o slăbire a voinţei de a confrunta trauma. Încurajarea vine însă din următorul fapt uimitor: evenimentele şi persoanele supuse iertării au doar un caracter de martor! Eu am fost speriat de confruntarea cu tata. Amintirea lui în timpul exerciţiului iertării s-a lăsat îndelung aşteptată. În subiectivitatea mea - subiectivitatea omului traumatizat - credeam că tata mă va răni într-un fel sau altul. Dar nu s-a întâmplat aşa. De ce? Mi-am dat seama că el nu e decât un martor al întâlnirii şi că, de fapt, întâlnirea noastră se produce cumva la un nivel al duhului. Ştiu că e greu de înţeles ce spun. Dar e ca şi cum m-aş întâlni cu ceva din adâncul lui tata, iar adâncul acela - în care de fapt e prezent Dumnezeu - îl ajută pe tata să înţeleagă, în tăcere, răul făcut. El însuşi devenise în duh, martorul neputinţelor lui şi a consecinţelor rezultate din neputinţele lui. Da, se poate întâmpla ca eu, cel care retrăiesc trauma să o experimentez cu durere, dar durerea aceasta, deşi reală pentru mine, este una subiectivă. Ea nu va rămâne. Prin urmare, teama de a fi rănit în timpul exerciţiului iertării nu este justificată. Abuzatorul e martorul faptelor lui, nu are reacţii, nu poate abuza, ba mai mult, întâlnirea în rugăciune cu adâncul din el, iertarea şi binecuvântarea lui, aşează o sămânţă nevăzută în sărmanul lui duh. Dar acesta este deja semnul posibil al unei mari nădejdi pentru întoarcerea lui la pocăinţă. În acelaşi timp, începutul tămăduirii mele, al ieşirii din subiectivitatea durerii mele. Şi desigur că toată lucrarea pare o minune, dar cum să nu fie aşa când între mine şi abuzator am ca Împăciuitor şi Tămăduitor tocmai pe Dumnezeu? El ne-a făcut pe amândoi, ne cunoaşte până la ultimul firişor de păr, şi ne iubeşte atât de mult încât ne vrea în Rai pe amândoi! E greu? Aproape imposibil, dar asta este -logica- Domnului.
În definitiv, îndrăznesc să cred şi mărturisesc că venind în Sfânta Taină a Spovedaniei numai cu o astfel de iertare, putem să ne împărtăşim de eficienţa dezlegării şi a iertării pe care Spovedania o oferă. Devine limpede că aici e problema noastră fundamentală atunci când ne aşezăm în faţa Domnului în Taina Spovedaniei. Noi nu ducem pe abuzatorii noştri în faţa Domnului, într-un duh comun. Suntem atât de răniţi şi îndureraţi încât nici nu ne punem problema în felul acesta. Noi spovedim traumele ca trăiri subiective şi nu ne punem problema întâlnirii în duh cu cei care ne-au făcut sau ne fac rău. Spunem în sine că e suficient să mărturisim ca să fim dezlegaţi, lăsând restul în seama lucrării Domnului. Dar Domnul deşi Domnul lucrează dezlegarea şi suntem iertaţi din punct de vedere formal, uităm că de fapt primim o arvună a iertării la deplinătatea căreia nu ajungem decât prin epicleză personală, prin participare. Acesta este principiul fundamental al sfinţirii în Biserica Ortodoxă, principiul îndumnezeirii: împreuna participare!
Cu nădejde,
Lucian
Dragul meu Lucian
Îţi mulţumesc mult, mult pentru mesajul tău care ne ajută să citim în duh curat ortodox nevoinţa iertării. "Exerciţiul" din sesiunea şaptea a Seminarului nu este o formulă magică de iertare, ci o deschidere şi conştientizare a păcatului împotrivirii la Porunca iubirii, din cauza fricii şi a resentimentelor. Binecuvântarea vrăjmaşilor, a celor care ne-au rănit şi ne rănesc este poruncă dumnezeiască, şi dacă o facem în momentul asumării durerilor provocate de aceştia Domnul va transforma această durere în mângâiere. Ştiu, sunt mulţi cei care se tem să binecuvânteze, pentru că sunt nevrednici şi păcătoşi şi pentru că nu sunt preoţi. Dar suntem preoţi după preoţia universală şi această binecuvântare e poruncită de Domnul.
Şi mai am o nedumerire aici: cum de nu se teme nimeni să se certe cu diavolul, fără să fie preot hirotonit, şi chiar să-l blesteme, traducând greşit cuvântul sfinţilor? Sau să-şi blesteme vrăjmaşii? Ce fel de duh ne face să fugim de binecuvântare şi să alegem blestemul? Vorbeam de curând cu un suflet chinuit de necazuri şi-i spuneam să se roage pentru vrăjmaşul lui şi să-l binecuvânteze şi mi-a mărturisit că nu poate, dar că citeşte blestemele Sfântului Ciprian!
Să luăm aminte, că Duhul Sfânt ne învaţă prin gura Sfântului Siluan şi ne tâlcuieşte prin cea a ucenicului său, Părintele Sofronie de la Essex, că semnul dreptei credinţe este iubirea de vrăjmaşi, iar binecuvântarea lor, cum ne ajută să înţelegem Sfântul Nicolae Velimirovici, este rugăciune şi atitudine bineplăcută lui Dumnezeu. Să nu ne temem de nimic atâta vreme cât rămânem sub ascultare de Sfânta Biserică, de învăţătura Sfinţilor ei şi de îndrumarea părintelui duhovnic. Şi să nu cădem în păcatul de a respinge învăţătura sau îndrumarea unui părinte din cauza greşelilor sale omeneşti. Dacă învăţătura lui e cea a Bisericii, Duhul Sfânt lucrează şi noi ne mântuim. Dacă propovăduieşte altă învăţătură, şi de va face semne şi minuni, să fugim! Iar ca semn că suntem în Adevăr să ne fie dorinţa de a ne vindeca sufletul rănit de păcatele nostre şi ale semenilor, împlinind întocmai toate poruncile lui Dumnezeu pentru a ne bucura "precum în cer, aşa şi pe pământ", şi nu invers!
M. Siluana