Sunt mămica mică a Iustinei, căreia i-aţi răspuns în vol. 2 din "Împreună dumiriri pe Cale". Mulţumesc!
Între timp am mai crescut, am doi ani şi mă reîntorc la şcoală, ca profesoară de limba română. Tocmai am ascultat emisiunea despre inteligenţa emoţională (postată pe site) şi mi-a plăcut ce aţi spus despre cum să abordăm notele... Mă duc la şcoală cu drag de fiecare dată şi mă preocupă mereu să fac ce e bine, să am grijă de copii... Mi-au plăcut câteva însemnări ale Părintelui Porfirie, legate de profesori: 1. Să se roage pentru copii şi 2. Într-un caz particular, a sfătuit un profesor să nu le mai vorbească copiilor de Dumnezeu, fiind suficient faptul că acel profesor se împărtăşea.
Din perspectiva durerilor care ajung la dumneavoastră prin copiii cu care intraţi în legătură, ce sfaturi concrete aveţi pentru profesori (în afară de preocuparea pentru propria desăvârşire, prin Biserică şi Tainele ei)? Pe calea până la sfinţenie, ce dumiriri putem avea?
Cum să mustri fără să jigneşti, cum să disciplinezi, cum să-i faci să înveţe, cum să le accepţi limitele, cum să-i faci să respecte alţi profesori, cum să comunici cu părinţii, ce stă în puterea ta să faci şi ce nu, cum să le vorbeşti despre păcat, cum poţi corecta lipsa celor şapte ani de acasă, cum să abordezi notele, examenele... sunt câteva din problemele care mă frământă. Poate există şi o carte care să ajute... care e?
În ziua de azi, profesorii sunt prea uşor şi des puşi la zid. Se uită sau se ignoră faptul că regulamentul nu ne ajută, că, de exemplu, scăderea notei la purtare nu mai înseamnă nimic pentru elevi şi, din păcate, nici pentru părinţi. Nimeni nu ştie că în facultate, la orele de psihologie, metodică sau pedagogie (cele care te pregătesc efectiv pentru fiinţarea în faţa clasei) cursurile cuprindeau mai ales generalităţi şi se învârtea în jurul ideii că "pedagogia e o artă" fără sfaturi concrete, fără formarea de deprinderi.
Şcoala mea începe în septembrie, aşa că, dacă ard alte răspunsuri, aştept până veţi găsi răgaz să îmi răspundeţi. Mulţumesc.
Doamne ajută!
Monica
Draga mea Monica
Mulţumesc pentru mesaj şi pentru veştile despre Iustina! Ei, ei, ce mult m-aş bucura să ştiu eu să-ţi răspund la toate acele întrebări! Şi chiar să scriu o carte despre asta! Dar nu voi avea parte de o asemenea bucurie, cred, niciodată. Aşa că-ţi voi împărtăşi din experienţa mea: Eu niciodată nu am fost capabilă să învăţ pedagogia sau psihologia aşa încât să-mi fie de vreun folos. Abia acum mai nou, psihologia mă provoacă şi-mi vorbeşte despre omul viu din faţa mea şi despre durerile lui. Adevărat că soluţiile sunt paleative, dar diagnosticul e, de multe ori, ameţitor de exact. Şi totuşi, în ciuda acestor carenţe de educaţie şcolară, am fost şi se pare că mai sunt un bun pedagog! Cum a fost posibil? Cred că dintr-un respect înnăscut faţă de om! E drept că o vreme, acest respect părând obiectiv imposibil, trăiam doar în revoltă şi dispreţ! Doamne, şi ce dispreţ! Dar şi ce durere! Puterea dispreţului meu, de multe ori însoţit de uimire şi de urletul tăcut al durerii, îi îngheţa pur şi simplu pe micuţii (şi chiar mai marii) "găinari" şi-i făcea, nu ştiu cum, să descopere în ei o scânteie de demnitate care îi fascina "pe dinăuntru" şi-i făcea să fie, cel puţin în prezenţa mea, mai frumoşi, şi chiar cuminţi! Acel ceva era, cum aveam să aflu mai târziu chipul lui Dumnezeu! Doamne, şi câţi n-au încercat să mă transforme într-o anexă bună pentru ocaziile în care pica bine să fii demn! Dar Slavă Domnului că gândul Lui nu e ca al nostru. Şi, când crăpam de durerea de a dispreţui şi a mă dispreţui în timp ce simţeam pe dinăuntrul meu şi al celor din faţa mea ce minune e omul, a vrut Dumnezeu să convertească această putere în dragoste! În milă iubitoare până la junghi în pântece şi respect ameţitor până la tăcerea minţii cârtitoare şi judecătoare! Desigur, convertirea e abia la început şi mai am mult de trudit pe Cale, dar nu deznădăjduiesc pentru că tot ce nu pot eu să fac, face Domnul! Încearcă şi tu, Copila mea dragă, să converteşti simţirea ta, frica ta, dispreţul tău, toate cele cu care îi judecăm pe copiii noştri, în dragoste şi respect şi milă şi răbdare! Adică cere Domnului să facă asta! El va face această convertire iar tu vei face ce te va învăţa El de fiecare dată! Dacă vei răstigni orice gând de revoltă şi de judecare şi vei striga la Domnul cu putere, orice întâlnire va fi ca o Liturghie în care chemarea ta va fi o epicleză care va preface neputinţa ta în putere şi împotrivirea lor în ascultare! E minune la fel de mare, dar la fel de simplă ca şi cea care are loc în Sfânta Liturghie pe Sfânta Masă la Epicleză! Curaj! Iar când nu vei reuşi să dai slavă Lui Dumnezeu pentru ocazia de a fi martir, martor al Lui Care iubeşte şi când "ratează".
Bucurie sfântă, Om drag şi îndrăzneşte!
Cu respect şi drag,
M. Siluana