Aşa, să zic ce m-am gândit...
Am rămas uluită de cum am putut eu să gândesc vreo 5, 6 ani la rând, despre ce înseamnă vindecare: credeam că există o acea a doua zi, în care nu voi mai simţi şi avea nevoie de "amelie".
Nu am crezut deloc că e un destul de lung proces de vindecare, credeam că deodată voi scăpa, că bătând din palme "pac-pac!"...
Şi azi am avut tendinţa iar să mă gândesc că vreau să mă vindec, de tot, că vreau să scap, dar era senzaţia aia de "pac-pac!", şi pentru ceva secunde parcă dăduse în trecut, şi apoi mi-am zis: "Da, da, eu trebuie să lucrez la mine, Dumnezeu nu e tonomat în care dai cu pumnul!". Şi deodată m-am întrebat: "Bine, bine, dar de ce nu deodată mă vindecă, să aibă o bagheta, să o dea peste mine şi eu să fiu vindecată? De ce nu e aşa "ta-dam!"? Şi apoi m-am gândit eu aşa deodată, la fel de "deodată": că... din partea mea, ca om bicisnic, şi vindecată aşa "ta-dam", tot aceleaşi lucruri le-aş face, ba pentru laşitatea pe care o am în mine şi nesimţire, nu aş crede că Dumnezeu m-ar ajuta, l-aş renega ca existenţă!
Adică... degeaba, dacă nu schimb CEVA-ul acela la mine care îmi provoacă durere, eu tot aş face ca înainte, chiar vindecată prin "ta-dam!". Hmm... simt că nu sunt clară: să mă explic! Şi mă iau pe mine exemplu: eu suferind de "amelie"(e pe fine! TREBUIE, cu mila Domnului şi dorinţa mea de a nu mai fi atât de bicisnică!), deodată scap! Dar scăpată, poate că eu tot aşa m-aş purta cu ură ascunsă faţă de ai mei, tot i-aş refuza, tot i-aş renega aşa în ascunsul meu, fără ca cineva din jur să ştie... Adică vindecată aşa prin "ta-dam!" nu aş şti de unde pleacă problema şi nu m-aş schimba ca om şi nu aş putea creşte, pentru că, evident, nu ştiu care e cauza, nu ştiu unde e rădăcina "răului"! Şi aşa, nu ar fi niciun progres, ar fi o prostie până la urmă să existe ceva de genul ăsta. Adică ar fi o ciudăţenie! Ne-ar îndeplini dorinţele aşa, adică, nu ar mai fi o conduită, un scop, un ţel! S-ar bătea cap în cap! Nu ar fi nicio evoluţie din partea Omului, ar contrazice totul dacă ar fi aşa... ar fi o nebunie şi o prostie!
Acum înţeleg, se leagă!
Ptiu, mi-a scăpat o idee! Că mai aveam una!
Oricum a căpătat sens pentru mine! Ah, mai voiam să zic ceva, observ că toţi aveam tendinţa asta să credem că Dumnezeu e ca să ne îndeplinească dorinţe, şi cred că pe undeva, aşa mai ascuns, iar e o formă de a fugi de responsabilitate! Nu? Asta e! Noi nu ştim să vorbim cu Dumnezeu, mă rog, eu simt că nu ştiu. De vreun an am mai "prins" cam cum stau treburile...
E interesant, încep să văd forme de iresponsabilitate, dar... eu stau prost aici! M-am mai gândit în seara asta, exact concret ce înseamnă să devii responsabil, nu numai că impune o atitudine matură, dar cred că implicit aduce după sine şi creştere spirituală şi nu numai. În fine... Dacă aş fi responsabilă, Maică, m-aş privi cu mare drag, cu mare, mare drag! Şi pe cât am eu aceste mici revelaţii, care simt că mă umplu, pe de o parte şi mă bucură mult, pe de alta devin tot mai responsabilă! :D
...
Hm... până şi "scăpat" şi "vindecat" ca adjective spun multe!
Eu când Îi ceream lui Dumnezeu să nu mai am probleme cu "amelie", Îi ziceam că vreau să scap, nu să mă vindec. Nu ştiam ce ştiu acum, dar vreau să evidenţiez cum tinde Omul să vadă "Doamne Doamne – maşincă de bagi moneda şi PAC! DORINŢA îndeplinită!". "Scăpat" sună de parcă s-a agăţat ceva de tine "din senin" şi stă ca scaiul legat de tine şi... "vindecat" sună altfel! Sună a "tratament aplicat"! Poate sună a vioară! Hi hi hi! ;))
Ah, când am povestit unor amice ce am făcut eu la Lutier, Maică, mi-am dat seama de o chestie. Eu nu m-am dus la om cu aşteptări, nu m-am gândit că vreau să-i văd atelierul, nu m-am gândit la nimic, voiam să îl văd :)) Absurd pentru mulţi din jur şi ciudat! Şi mi-a arătat atelierul!
Abia povestind mi-am dat seama că mi-a arătat cel mai intim colţ al lui de pe pământ, cel mai iubit, locul unde se manifestă multe din iubirile lui cu Vioara...
Mai mult de atât nu poate să îmi arate, ci ATELIERUL! E... nu găsesc cuvântul să exprim! :))
Unui străin ca mine, îi arată ATELIERUL!
Cred că atelierul Domnului e Biserica! Yeap! Altceva? Hmm... nu cred!
Yey, am mai făcut o descoperire! :)
Sărut mâna!:)
Lav
Dragul meu copilaş duhovnicesc
Îţi mulţumesc pentru mesajul tău! Cred că am trăit, citindu-l, bucuria uimită a unei mame care-şi aude copilul spunând primele propoziţii prin care îşi comunică revelaţiile exprimate până atunci "non şi paraverbal"!
Te îmbrăţişez şi te rog, ai grijă de aceste comori! Prin ele îţi vorbeşte ţie Dumnezeu şi tot prin ele vei fi judecată. O! Nu te teme, judecata nu e ca la tribunalul omenesc, ci e ca o oglindă în care te vei vedea cum ai fi putut să fii şi ce ai ales să fii!
Despre vindecare, ce aş mai putea eu adăuga fără să repet ce spui tu? Mai nimic! Doar, poate o invitaţie în Rai! Da, Da! Să spunem că am ajuns cu toţii în Rai! Şi, într-un fel deja suntem cu toţii acolo, de vreme ce suntem răscumpăraţi de Domnul şi Botezaţi în numele Lui! Dar, omuleţ iubit, ce vom face Acolo? Ne vom putea bucura de ce e Acolo, dacă vom vedea pe cineva care ne-a făcut rău? Ne vom putea bucura de cele de acolo dacă aici nici nu le-am zărit măcar, fiind orbiţi de cele care ne satisfăceau patimile? Că acelea nu vor mai fi în Rai? Oare nu va fi minunea şi dragostea de acolo un chin pentru noi?
Iată un motiv pentru care merită să ne silim să ne vindecăm sufletul. Lepădarea de patimi nu e decât vindecarea sufletului pentru a se putea bucura de cele ce vor fi după plecarea din această lume, singurul loc unde se pot produce surogate şi minciuni! Acum te îmbrăţişez pentru că vreau ca mesajul tău să ajungă la cât mai mulţi copilaşi aflaţi la vârsta ta!
Cu dragoste şi preţuire,
M. Siluana