Doamne ajută, Măicuţă dragă!
Din păcate nu am reuşit să vă mai scriu, m-am mutat în alt oraş şi am avut acces mai greu la internet.
Am observat că aţi schimbat sesiunea a şaptea, iar acolo am aflat şi o problemă cu care m-am confruntat şi voiam să vă cer un sfat. Aceea că, deşi am aflat ceea ce trebuie să facem (să iertăm, să binecuvântăm), totuşi uneori parcă nu putem, pur şi simplu, mai ales când o persoana insistă cu atitudinile care te supără.
Apoi, citind anexele sesiunii a şaptea, două fraze mi-au rămas în minte:
Domnul ne ajuta să ne vindecăm de patimi pătimind.
Pentru Tine suntem ucişi toată ziua.
Şi acum mă gândeam la faptul că tot încerc să scap de patimi, (încerc să fac aşa sau aşa că e bine, că aşa trebuie) şi aştept ca patimile sau tot ce e rău să dispară şi apoi... gata, să mă simt... cum? Liniştită, bucuroasă, să trăiesc o stare euforică de bine sau ce aştept de fapt? Şi mă supăr că deşi am încercat să trăiesc "ca un creştin", parcă nimic nu se întâmplă (să mă simt bine, liniştită, bucuroasă) şi e un efort în van. Dar cred că e o cale nu prea bună, nu?
De fapt, cred că nu trebuie să ne aşteptăm să nu mai avem încercări sau ispite sau păcate în viaţa noastră (pentru că ele nu dispar), ci din contră, să acceptăm toate astea ca pe un "dar" de la Domnul prin care ne ajută să ne vindecăm, pentru că "pătimind ne vindecăm de patimi", şi nici să nu ne aşteptăm ca într-o perioadă determinată de timp să fim bine şi fără de griji, pentru că, de fapt, "pentru Domnul trebuie să fim ucişi în fiecare zi"... deci liniştea trebuie să fie, de fapt, în altă viaţă, cea de dincolo...
Deci, cred că de fapt, în direcţia asta ar trebui să mergem, nu?
Binecuvântaţi-ne, Măicuţă iubită, şi rugaţi-vă pentru noi să ne lumineze Domnul pe calea bună...
S.
Draga mea S.
Aproape ai nimerit răspunsul, Copil iubit. Aproape! Pentru foarte puţin nu ai "nimerit" înţelesul deplin. Deşi ar fi mai ziditor pentru tine să te las să afli singură, prin rugăciune, răspunsul deplin, o să te ajut puţin, nădăjduind că nu te vei lenevi şi vei trăi cele ce îţi voi spune. Aşadar, e profund adevărat şi ortodox să spui: "De fapt, cred că nu trebuie să ne aşteptăm să nu mai avem încercări sau ispite sau păcate în viaţa noastră (pentru că ele nu dispar), ci din contră, să acceptăm toate astea ca pe un "dar" de la Domnul prin care ne ajută să ne vindecăm, pentru că "pătimind ne vindecăm de patimi", şi nici să nu ne aşteptăm ca într-o perioadă determinată de timp să fim bine şi fără de griji, pentru că, de fapt, "pentru Domnul trebuie să fim ucişi în fiecare zi", dar nu şi când adaugi: "deci liniştea trebuie să fie, de fapt, în altă viaţă, cea de dincolo...". Nu, nu! Liniştea, pacea, odihna, pot fi trăite şi acum şi aici. Ele ne-au fost dăruite de Domnul aici, acum, în Biserica Lui. Ele sunt darurile Duhului Sfânt Care sălăşluieşte în noi acum! Aici! Numai că pacea Domnului nu e ca cea a lumii! El nu ne dă pacea pe care ne-o dă lumea şi după care alergăm noi! El ne cheamă la El să ne odihnească în chiar timpul în care "în lume necazuri veţi avea"! Pacea Lui nu e tulburată de neliniştile psihismului nostru fixat pe cel al lumii de aici. Trăim în "paralel", dacă vrei, şi le acceptăm pe amândouă în noi. Şi Domnul era "întristat până la moarte" înainte de Golgota, dar le dăruia ucenicilor Săi Bucuria Lui, şi Pacea Lui!
Deocamdată atât ţi-aş spune, copila mea iubită. Aştept ca tu, pin rugăciune şi lucrare cu Domnul, să trăieşti această realitate şi să ne împărtăşeşti şi nouă din uimitoare ei realitate. E o altă realitate, care nu desfiinţează realitatea acestei lumi. Nu e din lumea acesta, dar e cu noi, aici, în această lume, ca să biruim toate şi să trăim mereu şi mereu în nădejdea bunătăţilor celor veşnice pe care acum doar le pregustăm. Dar această "pregustare" e atât de minunată pentru sufletul nostru!
Curaj, Om drag!
Fii binecuvântată!
M. Siluana