Da, Daniela mea iubită, întotdeauna este un pahar amar în urcuşul duhovnicesc! E paharul fărădelegii, paharul în care se adună durerea împotrivirii faţă de Viaţa cu care ne-a dăruit Dumnezeu prin creaţie. Omul a ales să devină "ca Dumnezeu" prin "metoda" sugerată de îngerul căzut. Esenţa acestei metode constă în călcarea poruncii(lor) lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă o neîncredere în iubirea Lui. Şi, va întreba omul răzvrătit? Ce L-a "deranjat" aşa pe Dumnezeu? Apoi, dacă voia să ţină deoparte acel pom, de ce nu la împrejmuit? De ce l-a mai sădit acolo? Şi tot aşa va continua "dând apă la moară" logicii vrăjmăşiei faţă de logica divină. Logica lui Dumnezeu este iubire dătătoare de viaţă. Omul a fost creat "neterminat" pentru a se "isprăvi" (de aici şi preţuirea pe care o dăm oamenilor de ispravă) creându-se pe sine întru "asemănare", cu puterea lui Dumnezeu. "Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu" (In. 1, 12)! Iar puterea Lui Dumnezeu este harul, energie necreată, care cuprinde şi ştiinţa şi puterea de a deveni ceea ce suntem chemaţi să devenim. Porunca dată lui Adam de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului era primul pas liber şi responsabil pe calea devenirii sale. Dacă alegea să asculte porunca, folosea harul pentru a birui atât "suferinţa" de a fi oprit de la ceva (el, cel adus la existenţă ca să fie stăpân peste toate!) cât şi pofta stârnită de ispită. Astfel alegea să fie cu adevărat stăpân pe sine, singura cale prin care putem deveni stăpânii lumii.

Dar a ales căderea. A ales să guste. A ales să nu asculte. Şi a gustat din fructul care, deşi era "bun foarte", pentru că era creat de Dumnezeu, nu era binecuvântat. Aici descoperim taina binecuvântării. Binecuvântarea lui Dumnezeu este cea care face ca ceva să fie dătător de viaţă sau nu pentru om. Omul nu primeşte viaţă de la lumea creată, ci de la Dumnezeu. Toate cele ce sunt, sunt bune pentru om numai şi numai dacă îi sunt încredinţate prin binecuvântare şi le ia "cu mulţumire". Altfel toate sunt hrană moartă pentru om. Omul a fost creat să se hrănească şi să trăiască euharistic, adică mulţumind şi primind binecuvântare. Binecuvântarea lui Dumnezeu adaugă celor ce sunt însăşi prezenţa Sa. Când mâncăm ceva binecuvântat, ne împărtăşim de bunătatea şi prezenţa lui Dumnezeu. Când mâncăm acelaşi lucru fără binecuvântare, mâncăm hrană moartă şi trăim întru moarte. Şi toate actele vieţii nostre pot fi trăite cu binecuvântare, sau fără, ceea ce înseamnă că fiecare act e un act de alegere: Viaţă sau moarte. Aşa spune Dumnezeu: "Iată, Eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem: binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le pun Eu astăzi; iar blestem, dacă nu veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru." (Deut. 11, 26-27). Acest astăzi e şi astăzi!

Aşadar, fiecare gest făcut fără binecuvântare, adică împotriva poruncilor lui Dumnezeu aduce durere şi moarte. Iar omul, în loc să se întoarcă la Dumnezeu şi să fie viu, alege să-şi folosească darurile pentru a inventa mecanisme de adaptare, apărare etc. tot pentru a obţine binele după care e însetat, pe altă cale decât cea a poruncilor. Şi asta numai şi numai pentru o sărmană plăcere de moment! E uluitor, nu?

Dar, iată! Sunt oameni, ca tine şi ca mine, care ne-am săturat cu adevărat de suferinţa umilitore a "morţii de plăcere, de frică, de ciudă, de ură, de invidie, de urât etc." şi alegem Viaţa. Eu, tu, fiecare persoană alege poate să aleagă liber să se întoarcă în Casa Tatălui său şi să se bucure de iubire Lui! Dar omul ca persoană este posesorul unei firi care a "învăţat" să se "descurce" apelând la păcat. Această învăţătură e scrisă în trupul nostru (vezi sinapsele şi câte subtilităţi or mai fi în noi!). Ea trebuie ştearsă pentru ca în locul ei să scriem noul mod de a fi. Această dezvăţare e dureroasă. E lepădarea de omul vechi. E lepădarea de sinele mincinos, protector, pentru a ne lua sinele rănit, rănile nostre şi durerile lor pentru a-L urma pe Domnul venit la noi să ne vindece. Vindecare este "întruparea", Scrierea felului dumnezeiesc de a fi în trupul nostru viu. Acest proces de dezbrăcare e dureros. E, cum spunea cineva , un adevărat servaj! Această durere e crucea noastră şi nimeni nu o poate trăi în locul nostru. Prin ea ne naştem în Împărăţie. E uşoară însă pentru că e cu Domnul, în El, şi însoţită încă de la primii paşi de Bucuria care ne-a fost dăruită prin Crucea Sa. Apoi, firea noastră e aceeaşi pentru toate persoanele omeneşti. Omul e unul după fire şi multiplu după persoane. Aşadar, tot ce trăiesc eu are efect în întreaga fire omenească, chiar dacă persona mea nu e conştientă de asta. Ca urmare, nu voi putea ajunge la bucuria deplină atâta vreme cât vor mai fi oameni care aleg fărădelegea. Voi pătimi cu ei, ca urmare a faptelor lor. Aici, voi fi fericită dacă trăiesc această pătimire ca dragoste, cu ajutorul harului, sau ca ură! Aici e taina omului!

Aşadar, întreaga perspectivă e schimbată. Dumnezeu nu mai apare ca Cineva Care ne dă sau nu ne dă ceva, ci ca Cel ce ne iubeşte şi ne dă toate cu binecuvântare şi bucurie dacă alegem să fim cu El! El ne iubeşte şi dacă nu voim să fim cu El dar vom trăi fără prezenţa lui în noi!

"Prin urmare, trebuie să se întâmple în sufletul omului această lecţie vindecătoare în faţa lui Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt, pentru că omul nu se vindecă până nu va pătimi. Orice-ar suferi omul, numai din voia lui nu se vindecă. Tămăduirea apare doar când omul pătimeşte după cum vrea Domnul, căci El alege ce va pătimi fiecare dintre noi şi deschide calea mântuirii, calea harului Său (nota 83, pg. 170)"

V-aş ruga să ne explicaţi dacă faptul că Domnul alege ce va pătimi fiecare nu înseamnă predestinare? Sau nu este predestinare fiindcă noi îi cerem să ne vindece, ca unui doctor şi El alege leacul cel mai potrivit? Vroiam să întreb iarăşi de ce trebuie să pătimim, dar înţeleg că ni se spune că "botezul suferinţei" este absolut necesar?

Domnul alege ce va pătimi fiecare în sensul că Logica Lui lucrează şi dacă omul nu face întocmai voia Sa. El e cu noi la fiecare alegere, în fiecare clipă. El binecuvântează durerea pe care o vom simţi la alegerea greşită, adecvată fiecăruia şi contextului său, ca să ne ajute să ne dumirim şi să alegem Viaţa. Durerea noastră e iubirea lui Dumnezeu răstignită în noi. O trăieşte împreună cu noi şi lucrează prin ea. Ce face nu e predestinare pentru că e Prezenţă vie în fiecare clipă de viaţă a noastră. Dacă alegem să trăim după sugestia vrăjmaşului, viaţa noastră devine "tipică" şi la fel cu a celorlalţi, dar nu Dumnezeu o face aşa. El doar suferă pentru alegerea noastră făcându-ne să-I simţim suferinţa prin durerea noastră.

Suferim pentru că nu trăim cu Dumnezeu. Când suntem cu El cu toată inima, cu tot gândul şi cu toată puterea noastră, suferinţa noastră e transformată în bucuria de a fi cu El. Din afară poate să pară suferinţă, dar dinlăuntru e Bucurie! Numai cine a gustat asta poate înţelege. Cine nu a gustat, o poate dori prin credinţă şi o va avea. Până la Venirea Domnului numai astfel vom avea acces la Bucurie. Pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu înlăuntrul fiinţei nostre, pătimirea ( adică suferinţa din păcate, din patimi) devine com-pătimire, adică dragoste!

"Convingerea aceasta o avea înlăuntrul lui şi dacă ne este îngăduit să spunem, Domnul i-a "păstrat-o" pe aceasta de când Petru era copil, nu ca să-l chinuiască, ci tocmai pentru că a dorit să-l vindece."

Nu înţeleg de ce i-a "păstrat" mândria? Ca să fie un exemplu de vindecare pentru noi, toţi?

Domnul nu ne arată neputinţele sau păcatele nostre, ci ne dă putere să le vedem la lumina iubirii Lui! Dacă ni le-ar arată înainte de a fi luminaţi de El, adică înainte de a accepta Lumina în noi, ne-am îngrozi, am deznădăjdui sau am huli!

"Când încă nu ştim ce înseamnă păcatul, Domnul, Care ne iubeşte, aşteaptă ora potrivită ca să ne vindece. Acesta ne cunoaşte, ştie dimensiunea, adâncul păcatului din noi şi rânduieşte, chiar înainte să venim pe lume, cum vor fi lucrurile pentru fiecare, ştie ce trebuie fiecăruia dintre noi."

Aceeaşi întrebare, dacă aceasta nu înseamnă predestinare? Sau trebuie să înţelegem doar că ştie moştenirea noastră şi ştie şi metoda de vindecare pentru fiecare?

Da, El ştie şi moştenirea noastră şi ce alegere putem face. Aceste alegeri, deşi pentru mintea noastră pot fi în număr foarte mare, ele nu sunt infinite, iar calcularea probabilităţii e un nimic pentru Dumnezeu. Chiar şi o inteligenţă creată, ca cea a duhurilor căzute, poate face acest calcul şi poate să ne "ghicească" viitorul! Numai că Domnul nu ghiceşte, ci pregăteşte pentru fiecare posibilă alegere, prin iubirea Sa manifestată prin ceea ce numim "pronie", loc de întâlnire cu harul său! Astfel încât nu există condiţie umană sau condiţii de viaţă care să-l împiedice pe om să se întâlnească cu Dumnezeu ca să se mântuiască.

"Ei au rămas lângă Hristos, El a găsit modul în care să lucreze vindecarea în sufletele lor. (...) În felul acesta Dumnezeu Îşi va pune mâna Lui pe fiecare dintre noi, dacă vom dori ca şi aceia, care rămânând lângă El, s-au purtat ca şi cum I-ar fi spus: "Dumnezeul nostru, noi nu înţelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Striveşte-ne ca să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!"

Deci, chiar dacă nu înţelegem totul, cum este cazul meu, trebuie să rămânem cu Domnul şi El ne va vindeca.

Dar nu m-aş putea ruga încă "Striveşte-ne ca să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!", mintea mea se opune verbului "a strivi". Se referă la patimi, la omul cel vechi?Întrebări legate de liturghia iertării:

Pot, în liturghia iertării, să ofer şi durerea fiului meu, să Îl rog pe Domnul să îl binecuvânteze şi pe el, să îl vindece şi pe el? Cred că oricum trebuie să trăiască şi el durerea în întregime, dar poate îl ajută?

Fetita mea iubită, poţi şi ai datoria să faci asta. Durerea fiului tău va fi altfel, cu ajutorul pe care îl dai tu. El va fi însoţit şi ajutat de puterea pe care i-o dă rugăciunea ta, pentru a-ş trăi durerea naşterii sale în Împărăţie!

În liturghia iertării, simt compasiune câteodată pentru mine. Putem să Îl rugăm pe Domnul să ne binecuvânteze şi pe noi?

Da, da! Să cerem Domnului să ne binecuvânteze şi să ne dea putere să ne iubim după sfânta Lui poruncă pentru a putea astfel să-i iubim şi pe cei de lângă noi!

Cu dragoste şi cu nădejde că răspunsul meu îţi va fi de folos, Îl rog pe Domnul să te binecuvânteze şi să te mângâie pe Cale!

M. Siluana