Am nevoie de Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii mele. Şi "Îl trag" după mine chiar şi în cele mai urâte locuri, în iadul meu personal: când mai ies în cluburi şi se întâmplă să-mi aprind o ţigară, zic Iisuse iartă-mă, tu ştii că Te iubesc, nu pleca de la mine.

Amintirea rănilor mele din liceu e tentantă din când în când şi dacă mă aflu printre oameni care încă trăiesc aşa (beau şi fumează) am mici momente când ştiu că pot să retrăiesc durerea lor s-o înţeleg şi nu mă opresc întotdeauna la a înţelege starea lor şi a mă ruga pentru ei; uneori gust şi eu din starea asta, dar chiar şi atunci îi spun lui Dumnezeu că ăsta e momentul meu de slăbiciune şi că nu vreau să mă rup de El.

Mă rog când mă trezesc şi înainte să mă culc şi uneori în timpul zilei, apoi înainte şi după masă (dar fără să-i deranjez pe cei care nu cred, o fac în gând), când am o dispută la lucru cu colegul meu care e şi el credincios (catolic), încerc să mă rog continuu în timpul discuţiei şi să învăţ să vorbesc mai puţin şi să mă rog mai mult, să mă bazez mai puţin pe forţa raţiunii şi logicii mele (asta e mai greu:).

Simt din ce în ce mai mult când mă văd cu mama că ar trebui să mă rog în continuu în preajma ei, dar încă n-am încercat cu adevărat. De multe ori când trebuie să iau o decizie simt că e bine să mă încredinţez lui Dumnezeu şi să mă rog mai aprins, chiar îmi zic asta, dar nu ştiu întotdeauna cum s-o fac. Prima oară la mănăstirea "Dintr-un Lemn", eram în faţa icoanei Maicii Domnului, stăteam, nu ştiam ce să-i cer, nu vroiam să-i cer ceva anume şi am simţit că încep să zic rugăciunea inimii, că merge aşa de la sine (poate exagerez acum; nu ştiu dacă e aşa sau doar mi s-a părut) şi se mai întâmplă lucrul ăsta când intru câteodată în biserică la Stavropoleos, dar rugăciunea nu e permanentă în mine. Uneori o încep eu, dar atunci merge un timp aşa mecanic, nu întotdeauna curge firesc. Şi când mă rog seara de multe ori mintea îmi zboară aiurea, sunt rare momentele de har, când simt că mă rog cu adevărat. Atunci când am o suferinţă, când sunt disperată. Nu ştiu cum să mă adun mai bine pentru rugăciune şi nici n-am cerut sfat până acum în privinţa asta. Tot la mănăstirea "Dintr-un Lemn" am simţit, fiind în biserică, când a intrat o mamă cu un copil bolnav, multă dragoste şi milă pentru el, dar altfel decât de obicei, ca şi când aş fi vrut să fac orice ca să-i fie bine, să-i dăruiesc de la mine, dar momente din astea se întâmplă rar. Acum, parcurgând seminarul, am început să mă rog mai mult pentru alţii. Chiar când îi cunosc, când merg în vacanţă şi întâlnesc omeni, mă rog pentru ei; şi pentru cei care m-au rănit. Aş vrea să pot să dedic mai mult timp sau să descopăr cum e mai bine să mă rog, nu-mi dau încă seama dacă rugăciunea mea pentru alţii are valoare.

În ultima vreme am avut puţin de lucru şi am rămas aproape de tot fără bani. În mod normal m-aş fi panicat, dar acum (suspectându-mă puţin de nesimţire) m-am lăsat în seama lui Dumnezeu, am anunţat că am nevoie de lucru şi dacă se ivea ocazia aş fi lucrat, dar pentru că nu s-a ivit, am stat liniştită, m-am rugat, am citit, m-am gândit la proiectele mele, mulţumind lui Dumnezeu pentru timpul liber pe care mi l-a dat; şi mi s-au întâmplat lucruri minunate, prietenii mă luau zilnic la masă, mă chemau în oraş, în vacanţă şi deşi aveam foarte puţini bani, suma a rămas constantă timp de câteva săptămâni, până când a apărut oferta de lucru într-un loc nou. Am simţit concret că Dumnezeu are grijă de mine prin prietenii mei şi atunci am avut şi mai mult curaj să mă rog pentru ei.

Nu ştiu încă cum să las să se facă voia lui Dumnezeu, cum să-mi curăţ mintea de gândurile mele. Şi cea mai mare confuzie e în legătură cu băieţii. Eu am nevoie de rugăciune, am nevoie să merg la biserică şi băieţii pe care-i întâlnesc şi pe care-i plac sunt ba ortodocşi, dar necredincioşi, ba catolici, ba musulmani. Şi nu mă pot opri să nu le vorbesc de Dumnezeu. Prietenele mele râd de mine: de curând i-am dat unui prieten musulman, la care ţin foarte mult, cartea "Celălalt Noica", am fost împreună la mare (cu mai mulţi prieteni) şi pe plajă eu îi explicam ce înseamnă creştinismul pentru mine şi de ce cred că aici e Adevărul. Cum să explic unui băiat care se îndrăgosteşte de mine şi pe care-l plac că nu vreau să fac dragoste cu el? Cum să mă rog pentru un musulman?

Când citesc despre viaţa sfântului Siluan (îmi dau seama oricum cât de departe sunt de măsura lui) mă sperii puţin, îmi dau seama cum pot să rătăcesc la tot pasul şi am şi făcut-o de multe ori şi singura mea armă e dragostea de Dumnezeu. Cu cât citesc mai mult, cu atât mă sperii mai tare, parcă era mai bine să nu ştiu nimic. Încă nu reuşesc să îmbin în mod firesc credinţa şi rugăciunea cu viaţa (în lumea mea), nu vreau să dau lecţii nimănui, vreau să reuşesc să mă simt bine cu mine aşa cum sunt şi să relaţionez cu oamenii aşa cum sunt, să-i accept fără să vreau să-i fac ca mine (chiar dacă acum cred că asta e bine). Când sunt prieteni care mă întreabă de credinţă şi le spun ce trăiesc eu, simt uneori că vorbele curg firesc şi poate ajung la inima lor. Alteori încerc să spun lucruri pe care le ştiu şi le simt despre Dumnezeu şi parcă sunt cuvinte seci, moarte.

Doamne ajută să nu mă pierd pe drumul ăsta. Simt că am puţină dragoste.