Uff, Măicuţă, e greu să fii faţă în faţă cu tine, să-ţi fii judecător fără să ai darul dreptei măsuri, să-ţi vezi ungherele cele mai ascunse ale inimii şi să recunoşti adevărul de acolo şi mai ales să-l dezvălui aşa cum e. Sunt în lucru cu prima sesiune a seminarului şi nu reuşesc să mai termin. (Rugaţi-vă pentru mine). Am încercat să răspund punctual la fiecare întrebare, dar nu sunt mulţumită de răspunsuri, oricât aş spune nu e totul. Şi până reuşesc să termin sesiunea m-am gândit să împărtăşesc una din poticnirile mele de pe cale. Mă întorc de la biserică în duminica fiului risipitor şi aflu cu groază şi ruşine că tatăl meu s-a sinucis. Şi atunci nu către tatăl meu urlu ci către Domnul care nu a vegheat cât noi am fost în Casa Lui. Am strigat: Doamne de ce ai îngăduit una ca asta? De ce tocmai noi să ne ducem primul mort la groapă fără preot, noi care am fost în mijlocul bisericii de când ne ştim? Nu a durat mult cearta mea cu Dumnezeu, pentru că m-am şi văzut aruncată în Iad şi acolo mi-a fost frică, o frică cumplită. E noapte fraţilor acolo, groaznic de noapte. "Şi de cine să mă agăţ să mă ridic?", l-am întrebat pe duhovnicul meu. "De Hristos", mi-a spus. Şi culmea, da, tot de el m-am agăţat şi am ieşit iar la lumină şi speranţă. Şi vreau să spun tuturor că nu se poate fără Dumnezeu, oricâte nedreptăţi ţi s-ar părea că înduri, fără Domnul nu se poate. Şi m-am întors la El şi l-am rugat să îmi dea putere să îmi port crucea cu demnitate şi să pot îndura ruşinea dar mai ales mila ce o simţeam pentru tatăl meu. Asta mi-a fost cel mai greu să îndur, îmi sfâşia inima mila de el. Şi nu mai vreau să mai întreb de ce, ştiu că vina e în noi, că nimic nu e întâmplător, că nu primim tot răul pe care-l merităm.
Mai târziu, tot din mijlocul bisericii am plecat şi am săvârşit păcatul cel mare. De aceea spun că sunt mai vinovată ca toate femeile lumii. Şi iar am fost în Iad. De atunci tot încerc să mă împac cu mine. Mă urăsc. Da, mă urăsc şi am de ce. Cum să mă iert? Prin felul meu dădeam lecţii de morală creştină tuturor pe unde treceam. (Dacă înjura cineva în prezenţa mea îşi cerea scuze imediat.)
Şi acum când văd colegii că tot aşa cuviincios se poartă toţi în prezenţa mea îmi vine să strig tare: nu-s cu nimic mai bună ca voi, oricât de răi aţi fost voi tot nu aţi greşit ca mine. Nu sunt ceea ce par, nici nu mai ştiu dacă am fost.
Sâmbătă zicea părintele după vecernie "că e posibil să fim de o viaţă în biserică şi să nu fim născuţi duhovniceşte încă". Cât adevăr? Dar şi că nu trebuie să plecăm din biserică, pentru că de nu ne naştem aici, nici în altă parte nu ne mai naştem. Doamne oare eu cum sunt?
Şi aşa cum am fost şi cum sunt acum Domnul continuă să facă minuni în viaţa mea. Îi simt mâna dureros de blândă cum mă sprijină. Şi deşi ar trebui probabil să-L gonesc de la o păcătoasă ca mine nu o fac. I-am cerut să îmi arate că m-a iertat şi a făcut-o, credeţi-mă, mi-a arătat, dar asta nu mă scuteşte de plata păcatului. Ştiu că voi plăti cumva şi mă rog să îmi dea putere să pot răbda fără cârtire, să nu uit de ce sunt toate.
Sunt slabă Măicuţă, mai ales în încercări, rugaţi-vă pentru mine. Iertaţi-mă că v-am întristat. Să mă ierte Domnul pentru tot ce fac şi sunt. Pomeniţi-mă în rugăciune şi Domnul cel bun să vă răsplătească.
A.
Draga mea Copilă
Da, e greu! E greu pentru că te aşezi ca judecător, pentru că încerci să iei locul lui Dumnezeu singurul judecător. Tu, tu omule! Ai nevoie de mila lui Dumnezeu, nu de dreptate! Dacă eşti cu adevărat aşa de păcătoasă cum spui, cum nu doreşti mila Lui? De ce vrei să plăteşti păcatul? Tu? Cu ce, fetiţa mea prostănacă? Ai tu cu ce să plăteşti păcatele? Plata păcatului este moartea şi tu ai fost în iad şi nu vrei să mori! Nu? Şi tu ai de suspinat înaintea milostivirii Domnului pentru sufletul sărmanului tău tătic! Aşa că, te rog, te rog cu durere şi nădejde, nu mai cere plata pentru păcatele tale, ci mila! Biruieşte-ţi orgoliul care nu suportă să faci atâtea păcate, dar te împinge la ele ori de câte ori crezi că ai biruit, şi aşează-te cu smerenie la picioarele Domnului şi cerşeşte mila Lui! Mila Lui e demnitatea noastră! E bucuria noastră! E şansa noastră! E Viaţa noastră!
Da, copile, ai cruce grea, dar nu eşti singură. Domnul e cu tine şi te sprijină să-ţi răstigneşti pe ea orgoliul şi împotrivirea la mila Lui! Vino, cu Seminarul cât poţi mai degrabă şi vei învăţa să stai altfel în faţa lui Dumnezeu! Nu sta în faţa ta, ci a Lui!
Eu te iubesc şi simt că poţi!
Şi, dacă eu, o sărmană băbuţă păcătoasă, te pot iubi şi preţui, ce o fi fiind în inima lui Dumnezeu?
Să ne cutremurăm copila mea şi să primim Mila Lui! Cu drag şi respect şi durere pentru durerea ta,
M. Siluana