Dragi prieteni întru Hristos

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dragi prieteni întru Hristos,
Vă adresez o întrebare celor care au trecut prin experienţa mea, pentru că nu ştiu ce să mai cred despre cauza suferinţei mele: până acum şase ani am avut parte de multă bucurie şi linişte în suflet, deşi necazurile nu au lipsit cu desăvârşire. Eram nelipsită din biserică, îl aveam ca duhovnic şi "bunicuţ" pe arhim. Arsenie Papacioc. Au fost ani de fericire şi echilibru. De câţiva ani însă, din nefericire pentru mine, trăiesc în desfrânare... curvie, mai precis. Da, atât de mult am decăzut. Greu de crezut, probabil. Vă daţi seama de când nu m-am mai împărtăşit cu Domnul Hristos. Nu pot să adaug decât că de mult timp trăiesc cu o rană uriaşă pe suflet, plină cu puroi şi grea ca o piatră de moară. De abia pot respira de atâta suferinţă. Am ajuns să nu mai înţeleg rostul meu în această lume, să nu mai înţeleg lumea din jurul meu cu viaţa şi preocupările ei, să mi se pară totul fără sens. Sunt mai tot timpul deprimată, îmi vine să plâng din senin şi plâng indiferent de context. Am un gol şi un pustiu imens în suflet... Am senzaţia că aceasta trebuie să fie starea sinucigaşilor, care din disperare fac gestul acesta nefericit. Singura clipă de linişte este la rugăciune; şi din biserică doar Maica Domnului mă linişteşte când îi spun Paraclisul. Probabil vă întrebaţi de ce continui să trăiesc aşa, de ce mă autodistrug. Vă zic că dintr-o mare laşitate, şi acum, şi confuzie, debusolare. Am ajuns să nu mai fac uneori deosebire între bine şi rău. Am cunoscut de când sunt în iadul acesta ce înseamnă să urăşti, să deteşti, să fii gelos, să judeci aproapele cu înverşunare. Lucruri pe care înainte nici nu le bănuiam.

Vă rog, spuneţi-mi, a mai cunoscut cineva tot acest iad care distruge sufletul mai mult decât un mare necaz în viaţă? Cineva care tot din cauza desfrânării să fi ajuns aci?

Vă mulţumesc!

A.E.

Ceea ce numeşti tu desfrânare, şi este în fapt, este, mai adânc, o căutare zănatecă a unei iubiri imposibile. Domnul a cunoscut această sete a femeii de iubire în lacrimile desfrânatei care I-a uns picioarele cu mir amestecat cu lacrimi. Şi a iertat-o pentru că mult a iubit!

Ştiu, ştiu, copila mea iubită, tu te laşi ameţită de licărirea aceea de "vedere adevărată" din ochii bărbatului care te doreşte pătimaş. E acolo o întrezărire a setei lui de întâlnire autentică cu sufletul din faţa lui. Dar perversiunea căderii face ca păcatul să stingă acest dor şi să aprindă numai pofta trupului care te transformă într-un obiect. Tu suferi pentru că te laşi a fi obiect, când Dumnezeu te-a făcut persoană, subiect, cineva!

E aşa simplu să ieşi din acest coşmar, Copilă!

Opreşte-te, fugi, vindecă-ţi sufletul prin pocăinţă şi iertare şi vei fi nouă. DA, Domnul le face pe toate noi, le înnoieşte prin Duhul Său Cel Sfânt!

Curaj!

Dacă vrei, să facem câţiva paşi împreună făcând Seminarul iertării. Te aştept.

Cu durere, dar şi cu nădejde,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar