Oare acum Dumnezeu râde sau plânge Măicuță?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sesiunea a 7-a
TEMA

"CÂT DE FRUMOS ESTE SĂ STEA OMUL ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU, CA UNUL PREGĂTIT SĂ MOARĂ! DE ACEEA, VECHIUL TESTAMENT NE ÎNVAȚĂ: "ADU-ȚI AMINTE DE CELE DIN URMĂ ALE TALE ȘI ÎN VEAC NU VEI GREȘI". SĂ-ȚI AMINTEȘTI CĂ VEI MURI ȘI ACEASTA TE VA AJUTA SĂ NU PĂCĂTUIEȘTI... OMUL PĂCĂTUIEȘTE PENTRU CĂ VOIEȘTE SĂ SE BUCURE DE ACEASTĂ VIAȚĂ. CÂND ESTE PREGĂTIT ÎN ORICE MOMENT SĂ MOARĂ, CÂND SE GÂNDEȘTE CĂ ÎN ORICE CLIPĂ POATE SĂ MOARĂ, ATUNCI NU MAI SĂVÂRȘEȘTE PĂCATUL... POATE CĂ DEJA NE-A ȘI ÎNFRICOȘAT VREODATĂ, ȘI MINTEA NOASTRĂ S-O FI DUS CU GÂNDUL CĂ PUTEM SĂ ȘI MURIM... ESTE CEL MAI BUN LUCRU SĂ CONȘTIENTIZEZE CINEVA ȘI SĂ CREADĂ CĂ PESTE PUȚIN TIMP POATE SĂ NU MAI FIE ÎN ACEASTĂ LUME, CĂ POATE SĂ PLECE ÎN LUMEA CEALALTĂ".

Unde dai și unde crapă?

Stau cu Sesiunea a 7-a în mână și o citesc de la început a nu știu câta oară! Nu demult vă spuneam, că tocmai am ajuns să mă "împotmolesc" și nicicum nu găseam veriga lipsă... Mi-am propus solemn, că azi nu mă las până nu o găsesc. Așadar, din toată Sesiunea a 7-a, acum, o singură frază mi-a atras iar atenția și nu-mi dă pace. Ia să văd eu de ce nu-mi dă pace, chiar dacă eu am încercat să o evit, părându-mi-se prea simplă și prea cunoscută: "DOAR ACUM VOM FI CAPABILI SĂ AUZIM GLASUL PLIN DE IUBIRE ȘI RĂBDARE A DOMNULUI CARE NE SPUNE: "FĂRĂ MINE NU PUTEȚI FACE NIMIC!"

Prima mea reacție (care m-a șocat și pe mine) la această frază a fost aceea de a-I răspunde lui Dumnezeu :"DAR TU, FĂRĂ MINE OARE POȚI FACE CEVA?"

Acest răspuns la început mi s-a părut o blasfemie, o obrăznicie de nedescris, dar gândul odată ieșit nu l-am mai putut nimici și a început să mă obsedeze. Azi, la mărturisire, i-am povestit și duhovnicului meu pățania mea și m-a întrebat :"Cum îndrăznesc să-L iau la rost pe Dumnezeu vorbind astfel cu El ?" Măicuță, iar m-a cuprins disperarea pe loc auzind întrebarea, și din fericire chiar eram în genunchi, altfel mă tem că mă prăbușeam acolo pe podea! În apărarea mea l-am întrebat pe domnia sa : "Nu am voie să discut cu Dumnezeu, Tatăl meu, toate problemele mele? Cu cine să le discut? Cine mi le rezolvă dacă nu El? N-a procedat oare și profetul Iona la fel? N-a îndrăznit? Dumnezeu, oricum mi-a "interceptat" acest gând, puteam oare să îl retractez? Face Dumnezeu ceva fără voia mea?"

Răspunsul duhovnicului meu la toate acestea a fost :"Dumnezeu poate face și fără mine absolut orice, doar E ATOTPUTERNIC!"

Știu că poate face orice, știu că E ATOTPUTERNIC, dar atunci întrebarea mea este : DE CE NU FACE? și mi se reproșează pe loc: "pentru că nu ceri!" Măi să fie! Dar oare ce fac eu de mai mult de un an de zile (zilnic) la Biserică? Nu cer, ci ÎL IMPLOR să mă ajute! Și NU MĂ AJUTĂ! De unde știu asta? Din simplul fapt că SUNT ACEEAȘI, FAC ACELEAȘI PĂCATE, NU MĂ POT LEPĂDA DE ELE!

Citesc mai departe Sesiunea a 7-a: "DUMNEZEU RESPECTĂ LIBERTATEA OMULUI ȘI NU SE AMESTECĂ DACĂ NU ESTE CHEMAT. O FACE DIN IUBIRE, O FACE DIN RESPECT PENTRU DEMNITATEA PE CARE I-A ACORDAT-O OMULUI DE LA ÎNCEPUT ȘI DIN IUBIRE. DIN IUBIRE, PENTRU CĂ NUMAI ASTFEL OMUL VA PUTEA VEDEA, SIMȚI, TRĂI ȘI ÎNȚELEGE CĂ NU ESTE OM CU ADEVĂRAT FĂRĂ DUMNEZEU."

Am recunoscut mereu și recunosc oricând faptul că sunt un monstru fără Dumnezeu (în nici un caz om!), și L-am chemat, L-am chemat implorându-L să facă din mine ce voiește, numai să nu mă lase să rămân așa cum sunt acum!

Citesc în continuare: "TOȚI AJUNGEM SĂ ALEGEM SAU LIBERTATEA ÎN ȘI CU HRISTOS, SAU SĂ RĂMÂNEM ROBI AI EVENIMENTELOR EXTERIOARE, ROBI AI PORNIRILOR LĂUNTRICE ȘI AI SUGESTIILOR DEMONICE DE A NE FACE DREPTATE SAU DE A NE RĂZBUNA, DACĂ LUCRURILE NU MERG CUM NE PLACE NOUĂ." Da! am făcut și toate astea (mi-am făcut dreptate, m-am răzbunat), dar am înțeles și faptul, că așa nu se poate, că nu procedez corect și am vrut să renunț, dar fără nici un rezultat!

După toate acestea, citind: "FĂRĂ ÎNCHINARE ÎN ADEVĂR NOI NU-L PUTEM CUNOAȘTE PE DUMNEZEU AȘA CUM ESTE, AȘA CUM NI S-A REVELAT ȘI NI SE REVELEAZĂ ÎN SFÂNTA LUI BISERICĂ, ȘI VOM CONTINUA, ÎN ASCUNSUL INIMII NOASTRE, SĂ FIM SUPĂRAȚI PE EL. AȘADAR, SĂ ASCULTĂM ÎNDEMNUL APOSTOLULUI PAVEL ȘI SĂ "NE ÎMPĂCĂM CU DUMNEZEU" ÎN NUMELE LUI HRISTOS", îmi dau seama de faptul că, da, în tot acest timp (aproape toată viața) eu am fost supărată pe Dumnezeu și nu pot să-mi dau seama ce anume nu mă lasă să mă împac cu El?

În mare parte (deși cam greu) am înțeles ce vrea să însemne închinarea în duh, dar nu prea pot pricepe nicicum ce vrea să însemne închinarea în adevăr? CARE ADEVĂR? Acel adevăr că Dumnezeu cunoaște înclinația mea spre un anumit păcat și în Înțelepciunea Sa ȘTIE, că nu mă voi lepăda de el până nu o pățesc rău de tot? Ce aș mai păți mai mult, decât am pățit până acum? Știu că ar mai fi multe (până la catastrofă!) și tocmai de aceea Îl implor să mă oprească înainte de a se întâmpla mai multe! Pentru Dumnezeu este foarte simplu, dar cum rămâne cu mine?

Citatul următor îl simt ca pe niște palme primite peste față :" DUMNEZEU NU SCHIMBĂ LUMEA, CI PE OMUL CARE-L PRIMEȘTE ȘI CREDE ÎN NUMELE LUI ÎMPLININD PORUNCILE DUPĂ SFÂNTA LUI RÂNDUIALĂ. PRIN ÎMPLINIREA PORUNCILOR, OMUL DOBÂNDEȘTE PUTEREA DE A SE FACE FIU AL LUI DUMNEZEU DUPĂ HAR ȘI DE A FI LIBER". Așadar e atât de simplu! N-ar trebui să fac altceva, decât SĂ RESPECT PORUNCILE, iar EU TOCMAI ASTA NU REUȘESC SĂ FAC!

Cred în Dumnezeu, dar parcă nu-I aparțin. Nu sunt nici dușmanul Lui, dar nici prietenul Lui. Am fost creată de El, menirea mea fiind aceea, de a deveni copilul Lui, numai că problema mea este faptul că nu știu cum să procedez văzând că mi-am ratat menirea!

Agățându-mă de Hristos, problema mea ar fi trebuit să fie rezolvată, dar nu s-a rezolvat, pentru că în momentul în care El a venit la mine, eu trebuia să răstignesc omul cel vechi, acesta fără doar și poate trebuia să moară, și împreună cu Iisus trebuia să învie un om nou, viața mea, gândirea mea, vorbirea mea, obiceiurile mele ar fi trebuit să se schimbe, dar nu, eu am rămas în cele vechi!

Mirosul de mortăciune mă urmărea veșnic peste tot, nu-l suportam, nu-l vroiam, era insuportabil și credeam că vine de la ceilalți "morți"din jurul meu. Am început să-i elimin din "joc" rând - pe - rând, dar duhoarea a persistat. Era omul cel vechi, pe care îl vroiam mort, dar de care nu mă puteam debarasa, scăpa sub nici o formă! Și apostolul Pavel avea aceeași senzație ca și mine, dar spre deosebire de mine, dorința lui arzătoare era să fie eliberat de acesta! Când Dumnezeu a lăsat ca o țepușă în carne să îl chinuie, un sol al lui Satan să îl pălmuiască (2 Cor. 12:7), Pavel n-a stat în tăcere în fața lui Dumnezeu așteptând să facă "ceva" cum am făcut eu, ci a căzut în genunchi și "de trei ori L-a rugat pe Domnul să i-l ia!", a adus mulțumiri lui Dumnezeu înainte de terminarea luptei, s-a mulțumit să se laude cu slăbiciunile lui, și astfel puterea lui Hristos a rămas în el (2 Cor. 12:9).

În schimb eu ce-am făcut? Am strigat cât am putut: "Doamne, scapă-mă de nesimțitul cutare! Doamne, cum poți lăsa să mi se întâmple MIE ("Reginei balului") toate astea? Doamne, fă orice, ia-mă, omoară-mă, numai să se termine odată șarada asta! Până când, Doamne? Și câte și mai câte, iar văzând că nu se întâmplă nimic am amuțit, am tăcut, crezând că, probabil asta vrea Dumnezeu de la mine, să tac odată, pentru că și eu m-am săturat de atâtea vaiete, darmite El!

Într-un târziu, de abia acum (ca de obicei) mi-am dat seama de faptul, că am strigat atâtea, de toate, numai exact ce trebuia, "formula magică" nu am strigat-o: "Doamne, ai milă de mine păcătoasa!"

Am văzut că inima mea a fost cauza tuturor problemelor mele, și tot la Seminar am învățat că, până nu moare omul cel vechi din mine și până nu mă leapăd de el pentru totdeauna, nu mă pot naște din nou! Nu pot muri cum sunt acum! Trebuie să primesc o inimă nouă și un duh nou, pentru că altfel nu voi putea vedea Împărăția lui Dumnezeu! Și cine ar putea să-mi dea acestea, dacă nu Dumnezeu?

Știam că plata păcatului este moartea și mă miram mereu cum de nu m-a luat încă Dumnezeu? Eu, dacă era după mine, făceam demult lucrul acesta, dar Dumnezeu este altfel! L-a trimis pe Hristos la mine, Care a venit și mi-a spus: "Iată, Eu vin și toate le fac noi! Iert trecutul! Te răscumpăr prin moartea Mea, ca să poți intra în Împărăția lui Dumnezeu! Îți dau Duhul cel Sfânt ca să poți deveni un om nou!" - dar eu ce I-am răspuns ? "- O, nu ! n-am nevoie de așa ceva! Tu doar ține-mă de mână în imensa mea singurătate, și "pune-mi o vorbă bună "la Tatăl!"

Vedeți cum sunt eu? Sunt unsă doar cu smalțul creștinismului pe dinafară, iar pe dinăuntru bate o inimă nenorocită, împietrită de mulțimea păcatelor! Recunosc totul, recunosc faptul că sunt un om de nimic, o nenorocită, dar îmi doresc atât de mult, nespus de mult, ca Dumnezeu să mă facă precum dorește El să fiu!

Am mai învățat la Seminar că, în primul rând să mă duc și să-L caut pe Iisus Hristos. Nu L-am găsit eu, dar m-a găsit El, în momentul în care mi-a auzit strigătul de pocăință. Am fost cât am putut de sinceră și I-am spus :"Iisuse Hristoase! Tu ai venit de la Dumnezeu să-i mântuiești pe cei păcătoși, iar eu sunt o păcătoasă! În ceea ce privește viitorul, nu pot să-Ți promit nimic pentru că am un caracter nespus de rău! Un lucru e cert : nu vreau să ajung în iad! Așa că, vino Tu și fă cu mine ce vrei Tu, numai scapă-mă! " De abia acum realizez, că de fapt nu vroiam altceva, decât să îmi "scap pielea"...

Se mai miră cineva de faptul că știam că greșesc, dar nu știam unde? Cu ce? La un moment dat m-am gândit că, probabil nu procedez corect insistând atât, dar mi-am amintit de acea văduvă insistentă din Biblie (Luca 18 :1-7) și mai ales de acel orb din Ierihon, care a insistat să fie miluit de Hristos (Marcu 10 :46-52).

Dacă nu am greșit fiind insistentă, totuși unde am greșit? Am cerut într-una să fiu iertată și ajutată, dar niciodată (nici până-n ziua de azi) nu am îndrăznit să ridic ochii spre Dumnezeu, pentru că simțeam că NU MĂ IARTĂ! Prin următorul citat am înțeles ce se întâmplă :"GĂSIM AICI O ULTIMĂ PIEDICĂ PE CARE O AVEM DE DEPĂȘIT ÎN CALEA IERTĂRII: IERTAREA LUI DUMNEZEU! MULȚI NU ÎNDRĂZNIM SĂ DUCEM PÂNĂ LA CAPĂT ACEST GÂND, DAR EL VA IZBUCNI, ÎN CELE MAI NEAȘTEPTATE MOMENTE, SUB FORMĂ DE GÂNDURI DE HULĂ, DE REVOLTĂ, DE JUDECATĂ, ÎNSOȚITE DE SENTIMENTE DE DEZNĂDEJDE ȘI NEPUTINȚĂ. ACOLO E ULTIMUL BASTION PE CARE ÎL DEȚINE POTRIVNICUL. EL, TATĂL MINCIUNII, DE LA ÎNCEPUT NE-A SUGERAT CĂ: DUMNEZEU E UN STĂPÂN RĂU, CARE NE-A ADUS LA VIAȚĂ ÎN ACESTE CONDIȚII VITREGE ȘI NU FACE NIMIC CA SĂ LE SCHIMBE, CI, DIMPOTRIVĂ, NE PÂNDEȘTE FIECARE GREȘEALĂ CA SĂ NE PEDEPSEASCĂ."

Asta era! M-am judecat eu atât de aspru, încât, chiar dacă mi se spune clar faptul că, prin Iisus Hristos, Care a înlăturat pe Cruce orice obstacol dintre noi și Tatăl, și prin El, Răstignitul, primesc iertare, eu am deznădăjduit și am simțit că niciodată nu voi putea fi iertată de Dumnezeu pentru păcatele mele! Tocmai din această cauză eu nu căutam să mă apropii de Dumnezeu, ci mai degrabă să mă ascund de El!

Este înfricoșător să simțim dreptatea lui Dumnezeu, și abia acum înțeleg de ce avem nevoie de MILA Lui, nu de dreptatea Lui, pentru că de ar fi să primim cu adevărat după cum merităm dreptatea Lui, ne-am duce direct în iad! De abia astfel, făcând comparație între mila și Dreptatea Lui, realizez și înțeleg pe deplin cât de mult trebuie să prețuiesc și să iubesc mila, și mai mult decât atât, să-L prețuiesc pe Cel ce e atât de milostiv cu mine!

Iar îmi vine să mă lovesc în piept de durere, când mă gândesc, că am putut să mă răzvrătesc împotriva Celui Care m-a iubit atât de mult și mi-a vrut numai binele!

Cât de greu ne este nouă, ființelor umane, să recunoaștem când greșim chiar și față de alte ființe umane, darmite când greșim împotriva lui Dumnezeu! Avem tendința să ne scuzăm păcatul, dorind să ieșim basma curată și găsindu-ne mereu circumstanțe atenuante, cum ar fi: prostia, neștiința, celălalt, astfel dând vina pe împrejurări.

Ieri tocmai am fost la o înmormântare. A murit un amic de al meu, de o vârstă cu mine.

Pe drumul spre cimitir îmi spune cineva că nu-i place la înmormântări, pentru că preoții nu fac altceva, decât să ne sperie și să ne amenințe mereu cu clipa morții!

M-a șocat această remarcă, deoarece eu nu am nevoie să vină nici preot, nici episcop și nimeni să-mi amintească de clipa morții, deoarece tot timpul mă gândesc la moarte, mirându-mă mereu cum de nu m-a luat încă Dumnezeu. Eu, mai degrabă mă tem de viață decât de moarte, pentru că viața e mai grea și mai îngrozitoare decât moartea, dacă o trăim fără Dumnezeu!

Am ajuns la capelă, unde am primit o lumânare, am aprins-o și m-am așezat în apropierea sicriului, să mă rog pentru sufletul bietului mort...

La un moment dat m-am gândit: "cum ar fi, dacă în acel sicriu aș fi în acest moment eu? Și cum aș sta eu ACUM în fața lui Dumnezeu? Am eu o credință care mă poate susține și în cel mai cumplit întuneric, care mă ține și în cele mai grele încercări și ispite, o credință care mă ajută și la gândul morții care este proba de foc a originalității credinței mele? Am eu o credință cu care am putut trăi, dar cu care să pot și muri?"

Preotul începe slujba înmormântării și printre altele aud cum spune:" Acest băiat a muncit toată viața! Niciodată nu s-a gândit la el, decât la familia lui, a trudit neîncetat pentru ei și pentru copilul lui!"

Vai ce cunoscute îmi sunt aceste cuvinte! Cred că nu este înmormântare, unde să nu se rostească acest "citat celebru"! Dar acum stau și mă gândesc : "vai, bine se simt ai lui auzind aceste cuvinte! A trăit pentru ei! Niciodată nu s-a gândit la propria-i persoană! Oare pentru asta ne-am născut noi cu adevărat? Să trăim pentru alții? Oare asta ar trebui să ne fie preocuparea de bază în timpul vieții, cum să-i vedem pe ai noștri aranjați, la casele lor și ”cu de toate”? De propria persoană nu s-a îngrijit, iar acum ai lui se gândesc oare cum stă acolo singur, în fața Scaunului de Judecată al lui Dumnezeu? Ai lui acum sunt prea ocupați să plângă și să se vaite dar nu pentru mort, ci pentru ei, iar de o rugăciune pentru sufletul lui nici nu se pune problema!...

Să revin la ale mele. Cum ar fi, dacă aș fi eu în acel sicriu? Nu este de ajuns să ne facem planuri doar până la moarte, până la mormânt. Trebuie să ne gândim mereu și la ce va fi după moarte, dincolo de ea.

Azi, oamenii trăiesc spre propria lor pieire, se prefac că nu înțeleg că există viață și după moarte și au impresia că, fiind botezați și înmormântați "creștinește" de un preot totul se rezolvă și ajung direct în Rai! Ne facem fel și fel de scenarii în ceea ce privește lucrurile după moarte. Credem toate basmele, în loc să ne întoarcem spre Fiul lui Dumnezeu, Care a fost pe lumea cealaltă, a văzut împărăția morții, dar s-a întors din moarte, A ÎNVIAT și El spune că putem ajunge și în pieire, dar și în Rai: "Larg e drumul care duce la pierzare, dar strâmt e drumul care duce spre Viață!"

Dacă aș fi acum la judecata lui Dumnezeu, oare ce s-ar întâmpla cu mine? Aș fi eu pregătită pentru această întâlnire? - pentru că nu aș sta în fața unui "oarecare" Dumnezeu, ci aș sta în fața Dumnezeului Celui Viu, Care în timp ce am trăit și-a făcut cunoscută vrerea Lui în ceea ce mă privește, Care mi-a dat nenumărate legi pe care eu le-am nesocotit cu nerușinare, cu știință (de cele mai multe ori) și fără știință!

Noi oamenii, avem mereu tendința de a ne autoamăgi, să ne mințim singuri, pentru că altfel nu am putea trăi! Dar stau și mă gândesc: cât voi putea trăi așa? Poate o viață, toată viața! Bun. Dar ce mă fac după?

Acum, Dumnezeu îmi mai dă o șansă, dar acolo nu voi mai avea niciuna!

Mă scutură frigurile când mă gândesc și realizez, cu cât curaj și tupeu ne apropiem noi, oamenii, de Scaunul de Judecată al lui Dumnezeu, fără să știm ce ne așteaptă! Cum va fi acolo?

Mântuitorul Iisus Hristos nu va judeca pe om fără ca acesta să vadă și prin conștiința sa că judecata e dreaptă. Însăși conștiința noastră ne va osândi și tot ea ne va da pace și liniște dacă nu va găsi în noi nimic de osândit. De aceea, fiecare va fi judecat în fața tuturor ca să vadă cum s-au răsfrânt păcatele sale asupra altora și asupra omenirii în întregime. Întrucât dragostea de om și de Dumnezeu crește și se arată mai ales prin fapte bune față de aproapele, Mântuitorul va rândui pe om la fericire sau la osândă veșnică, după cum a săvârșit sau nu, în viață, fapte de dragoste față de aproapele.

Egoistul (de exemplu) culege acolo însutit ce a semănat aici : izolarea, iar trupul care a căutat aici numai plăcerea, fugind de durere, trebuie să își ia atunci și el răsplata, care constă în dureri veșnice cum nu ne putem închipui ! Osândirea din partea conștiinței va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosândirea din partea ei, o mare liniște și îndrăzneală.

Slujba de înmormântare e pe sfârșite. Stau și mă gândesc: nu sunt eu în acel sicriu ÎNCĂ! SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!

Ce să însemne asta? Înseamnă că Dumnezeu mi-a mai dat "ceva"timp. Ce voi face de acum încolo? Îmi amintesc brusc de pasajul cu Noe (din Biblie), celui care Dumnezeu i-a dat șansa să scape într-o arcă, el și familia lui. Azi, îmi dă și mie o "arcă" salvatoare, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Din acea lume dumnezeiască, El coboară în lumea mea mizerabilă și moare pe cruce pentru mine! Auzi? MOARE! Dumnezeu nu și-a cruțat unicul Fiu ca cel mai mare și cel mai îngrozitor păcătos să fie mântuit! Pe urmă a înviat, să mă cheme pe mine în "arca" de salvare!

Precum atunci Dumnezeu i-a cerut lui Noe să intre în arcă, tot așa îmi spune și mie acum: "Intră omule în mila lui Hristos! Doar pentru asta Ți l-am dat, nu pricepi? Fă pasul ăsta și vei fi în pace cu Mine! Rupe toate lanțurile ce te-au ținut până acum și termină cu ele! Pe urmă du-te în fața lui Hristos si spune-I cu curaj: "Iată, vine spre Tine o mare păcătoasă! Cea mai mare! Te rog primește-mă și mântuiește-mă!"

Vai, cum mă cuprinde o neliniște și panică acum, când mă gândesc la Dumnezeu! Prea multe mă împiedică să mă apropii de El, dar n-am de ales și stau și mă gândesc: oare dacă Hristos ar voi, ar putea oare să înlăture obstacolele dintre mine și Tatăl?

Privesc acum imaginar cele trei cruci de pe Golgota. În stânga și în dreapta atârnă doi oameni păcătoși ca mine. Dar în mijloc? Privesc în sus la crucea din mijloc și acolo, cu coroana de spini pe cap atârnă Fiul lui Dumnezeu Celui Viu! De ce atârnă acolo? Pentru păcatele mele! A murit și pentru mine! A plătit astfel păcatele mele! Există prin El iertare pentru păcatele mele! Am scăpare și în viață, dar și în moarte! De ce și în moarte? Pentru că primind iertarea păcatelor mele prin Iisus Hristos, nu voi fi nevoită să duc cu mine păcatele în Viața Veșnică! După moarte nu duc cu mine nimic, decât datoriile păcatelor mele! Așa voi ajunge odată să dau socoteală în fața lui Dumnezeu. Am încă o șansă să schimb ceva în viața mea. Pot primi iertare de la HRISTOS. Mi-o dă! Trebuie doar să o cer. Aceasta este cea mai mare eliberare posibilă! Mă voi duce la El chiar azi, pentru că știu că mă așteaptă. Voi fi sinceră cu El și voi recunoaște că viața mea este stricată, plină de păcate! Totdeauna am negat asta gândindu-mi fel și fel de scuze (cum că aș fi un om bun, cumsecade), am încercat să-I atrag atenția spunându-I multe lucruri frumoase despre mine, dar acum, în fața Lui vin și recunosc tot și, vreau să cred că, sângele Lui prețios îmi va șterge păcatele.

Mi-am astupat mereu urechile și n-am auzit (pentru că n-am vrut) ce-mi spunea Mântuitorul: "Eu trăiesc și prin Mine vei trăi și tu! Crede în Mine! Vino la Mine! Fii al Meu! Te voi conduce la Viață! Eu stau la ușa ta omule! Deschide te rog și voi da sens vieții tale! Nu mai încerca să Mă păcălești, pentru că Eu știu ce este înăuntrul tău!"

Azi, la biserică este momentul în care rostesc eu, (nu cantorul) singură și cu voce tare rugăciunea Tatăl Nostru. Când spun : "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi", îmi vine rapid un gând: "Că poate mâine nu mai trebuie să ne-o dai"... și plâng în hohote. CÂT ADEVĂR!

"POATE CĂ DEJA NE-A ȘI ÎNFRICOȘAT VREODATĂ, ȘI MINTEA NOASTRĂ S-O FI DUS CU GÂNDUL CĂ PUTEM SĂ ȘI MURIM... ESTE CEL MAI BUN LUCRU SĂ CONȘTIENTIZEZE CINEVA ȘI SĂ CREADĂ CĂ PESTE PUȚIN TIMP POATE SĂ NU MAI FIE ÎN ACEASTĂ LUME, CĂ POATE SĂ PLECE ÎN LUMEA CEALALTĂ. ATUNCI, ÎN ACEL MOMENT, SUFLETUL SE DEZLEAGĂ, SE DEZLIPEȘTE ȘI SE DESFACE DE TOATE LUCRURILE DE CARE ERA LEGAT, ȘI RĂMÂNE SINGUR NUMAI CU DUMNEZEU. ȘI OMUL, AJUTAT DE ANUMITE LUCRURI PE CARE LE-A AUZIT, PE CARE LE ȘTIE, SE POCĂIEȘTE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU, ȘI ASTFEL, SE IZBĂVEȘTE, ÎȘI MÂNTUIEȘTE SUFLETUL, SIMTE ÎNTRADEVĂR CĂ RAIUL VINE ÎNĂUNTRUL LUI ȘI CONȘTIENTIZEAZĂ MARELE BINE PE CARE ÎL ADUCE SUFERINȚA. ȘI ORICÂT AR PĂREA DE CIUDAT, OMUL SPUNE: "NIMIC ALTCEVA NU FOLOSEȘTE LUMII CA SUFERINȚA!"

Ei, ei, Măicuță! Întotdeauna m-am văitat că Dumnezeu nu mă ajută și nu face nimic pentru mine și vrea să pier în iad pentru păcatele mele! Dar citindu-mi tema, stau și mă gândesc: oare acest "semnal de alarmă", aceste "avertismente" de unde vin? Din "inteligența" mea care este egală cu zero? N-a venit nimeni să mi le spună! Le-am trăit eu în câteva minute atât de intens, încât am plecat acasă de la această înmormântare epuizată și nici acum nu mi-am revenit și simt că nici nu-mi voi reveni foarte curând! Alt șoc, alt adevăr! Oare mai sunt multe? Le îndur cu vitejie, dar numai Dumnezeu știe cum!

De când mă știu am făcut orice să evit să mă duc la înmormântări și (iertați-mă!) la spital. Mă duceam numai în cazul în care era cineva prea apropiat, din familie, dar cârcoteam într-una.

Interesant faptul că acum, la acest băiat (pe care nici nu l-am văzut de câțiva ani buni) m-am dus fără să stau pe gânduri, și chiar s-a mirat toată lumea văzându-mi "gestul". La un moment dat și eu m-am mirat, dar acum nu mă mai mir. Ba chiar mi-am propus să ascult cu cea mai mare atenție slujba propriu-zisă, pentru că niciodată nu am fost atentă, așteptând doar să se termine odată și să fug acasă.

Cufundându-mă (fără să vreau) în aceste gânduri, n-am fost deloc atentă la ceea ce mi-am propus (poate altădată voi reuși), dar totuși am reținut ceva foarte important, ce s-a repetat de trei ori: "Vai, mult se zbate și se chinuiește sufletul până ne iese din trup!".

Sunt foarte hotărâtă să fac în așa fel, încât de acum încolo să-i fac pe ai mei să-mi promită (și să înțeleagă), că în momentul în care mă va chema Dumnezeu la El, să nu stea și să piardă timpul plângând și văitându-se de propria lor milă, ci să se bucure și mai ales SĂ SE ROAGE NEÎNCETAT pentru bietul meu suflet, să cânte și să-L laude pe Dumnezeu cel Viu în fața Căruia mă voi afla!

Și chiar de ar fi să plângă pentru mine, să știe, că în acel moment nu de lacrimile lor voi avea nevoie, ci de rugăciunile lor! Să nu încerce atunci să-I explice lui Dumnezeu ce fel de om am fost, pentru că ȘTIE EL, ci să ceară MILA și ÎNDURAREA LUI! Și să aibă grijă și de sufletele lor, pentru clipa morții!

De abia acum înțeleg scumpa mea Măicuță, și CRED, că atât în viață, cât și în moarte nu avem nevoie de altceva decât de mila lui Dumnezeu!

Eu, nu m-am mulțumit cu postura de judecător, ci am făcut mai mult! Am fost propriul meu CĂLĂU (dar și al altora) și, din această cauză, am crezut că și Dumnezeu este ca mine! Vai mie nenorocita! Vai mult am de lucru de-aici încolo, ca să "rezolv" marile mele probleme!

Am ajuns într-o stare atât de avansată de răutate, încât mi-am imaginat că Dumnezeu e atât de rău cum sunt eu!

Eu! care eram foc și pară când auzeam că îndrăznește cineva să spună, că Iisus Hristos a fost om ca noi! Săream ca arsă și îi întrebam, că ei se văd cumva a fi cum este Mântuitorul? Și le explicam să nu mai îndrăznească niciodată să spună așa ceva, pentru că nu Hristos a fost ca noi, ci NOI TREBUIA SĂ FIM ASEMENEA LUI! Asta tot încerca Pilat să ne explice, în momentul în care "se uită întâi la Iisus, Care apare plin de răni (I se vede și carnea!), cu fața plină de sânge, scuipat din toate părțile, desfigurat! și pe urmă se uită la mulțimea de oameni adunată acolo și exclamă: "Iată omul!"

Ce vrea să ne transmită Pilat de fapt prin această exclamație? "IATĂ UN OM! ĂSTA DA OM ADEVĂRAT! ÎN SFÂRȘIT UN OM! IATĂ, ÎNTRE VOI TOȚI (LUPI, TIGRII, VULPI VICLENE, MAIMUȚE, MONȘTRII) EXISTĂ CU ADEVĂRAT UN OM ADEVĂRAT! IATĂ CE OM! IATĂ UN OM ADEVĂRAT CUM AR TREBUI SĂ FIM CU TOȚII!".

Așadar, Dumnezeu când ne-a creat, astfel și-ar fi dorit să fim! - iar eu mi-am imaginat că este CA MINE! Nu aș fi eu, dacă nu aș scrie acum din nou: NU POT SĂ CRED! Nu pe Dumnezeu trebuia să-mi imaginez că este rău ca mine, ci dacă mă gândesc bine, exact tatăl minciunii este așa.

Acum, vrând ne-vrând mă duce gândul la un proverb: "spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești!". Oare acum Dumnezeu râde sau plânge Măicuță?

Iar mă duce gândul la Biserică, unde pe Iconostas este Mântuitorul, și îmi place tare mult cum stă cu o mână ridicată, parcă mi-ar spune: "stai liniștită! Eu sunt cu tine și nu te voi lăsa să mori în prostia ta. Ești tare împietrită, dar cu timpul te vei "înmuia". Ai răbdare, precum am și Eu! Pune mâna și ajută-Mă! Și totul va fi bine! Vei vedea!". Pe partea cealaltă e Maica Domnului, care îmi transmite :"Niciodată nu mă vei vedea singură! Ci cu Copilul meu în brațe! Și tu ești copilul meu! Și pe tine te am în brațe tot timpul înțelegi? Nu mai fugi de mine, nu-mi sări din brate în întuneric! Locul tău nu e acolo!".

Nu demult am auzit celebra afirmație: "când noi vorbim cu Dumnezeu se numește rugăciune, iar când noi auzim că Dumnezeu ne vorbește, se numește schizofrenie", mi-am spus: nu-i nimic, așa o fi, dar pe lângă toate bolile și chiar moartea, ce mi-e mie, dacă mai am și un pic de schizofrenie, cu toate că aș îndrăzni să contrazic și să-l corectez pe acel om (nu știu de la cine provine) care a avut această "revelație", spunându-i , că abia atunci ne paște schizofrenia, când noi nu-L auzim pe Dumnezeu!

Oare greșesc Măicuță?

Trebuie să mă opresc acum cu aceasta temă, pentru că altfel risc să o lungesc până la infinit, fiind inepuizabilă, după părerea mea.

Este drept, nu m-am ținut de promisiune (de a vă o trimite săptămâna trecută), dar sunt convinsă de faptul că mă veți ierta și înțelege, văzând și Dumneavoastră acum de ce v-am "avertizat" demult că mi se pare cea mai grea temă dintre toate până acum. De acum încolo voi avea și mai mult de lucru, gândindu-mă serios și pregătindu-mă mereu de clipa morții și la ceea ce se va întâmpla după.

De abia acum simt că AM PENTRU CE TRĂI și depinde de mine dacă vreau să fiu moștenitoare sau voi muri "falită".

Până acum L-am confundat pe Dumnezeu, dar mă voi strădui din răsputeri să-L cunosc asa cum Este în ADEVĂR, și sper din tot sufletul, că va veni și ziua, în care voi putea spune și eu un lucru, ce mi-am dorit de prea multă vreme, dar nu l-am putut spune niciodată pentru că nu l-am simțit...

Acesta a devenit și marele secret al vieții mele dar și neputința vieții mele și acum vi-l mărturisesc Măicuță : îmi doresc din toată ființa mea să-L pot iubi și eu pe Dumnezeu! Și să pot iubi și oamenii, măcar atât, cât vă iubesc pe Dumneavoastră!

Dumnezeu să vă dea multă sănătate și FIȚI BINECUVÂNTATĂ MĂICUȚĂ MEA!

PS: "Cascada" simte că își pierde din volum, și intensitate!

Ați simțit din nou asta înaintea mea! Ei, ei!...

Vă îmbrățișez cu dor și drag, vă sărut mânuțele și VĂ IUBESC NESPUS DE MULT!- al dumneavoastră copil obosit de atâta scris (și cu beșica pe deget de la pix) și care acu vreo doi ani abia reușea să pună "laolaltă" două fraze

Kati

Dragul meu copil obosit de atâta scris,
Acum, Dumnezeu te iubește și se bucură de creșterea și hotărârea ta! Acum tu, poți trăi, în felul tău și în concretul vieții tale, cuvântul spus de Domnul Sfântului Siluan "țineți mintea în iad și nu deznădăjdui"!

Kati drag, nu avem voie și nu avem de ce deznădăjdui, în ciuda dezastrului nostru sufletesc. Pentru că nădejdea noastră nu stă în lipsa păcatului sau în vindecare neputințelor, ci în mila lui Dumnezeu.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu și-ți mulțumesc și ție pentru minunata înțelegere a tainei milostivirii lui Dumnezeu față de om! Asta ne face mai responsabili și ne permite să intrăm în Bucuria Lui în ciuda nemerniciei noastre.

Cu dragoste și recunoștință pentru dragoste,

Măicuța ta Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar