Maică, am citit răspunsul adresat Mariei și am simțit că într-un fel mi se adresează și mie. Numai că în alt mod. Dorința de a fi dependent de cineva, înnăscută în om, pusă de Dumnezeu pentru a fi dependenți de El, se manifestă în diferite feluri la fiecare dintre noi. Maria simte nevoia de a se refula, de a-și găsi pacea în mâncare. E ca o rugăciune pentru ea. Eu încă simt bucurie și liniște la ideea că îmi voi lua un lucru nou (o fustă sau voi mânca o porție gustoasă de spaghete). Deci la gândul că ceva nou se va întâmpla - nu mănânc în fiecare zi spaghete și nu îmi cumpăr zilnic fuste. În momentul acela simt că parcă mă trădez, sau trădez partea din mine care s-a dat Domnului în rugăciuni repetate. Gândurile de liniște și de bucurie ar trebui să apară, firesc, doar în legătură cu Dumnezeu. Orice altceva ce îmi produce o aparentă liniște, o plăcere dulceagă mai degrabă, cred că poartă numele de patimă. Și aici voiam să ajung. Dacă trăiești în lume, și mai ai și un serviciu unde trebuie totuși să te îmbraci cât de cât modern să zic așa - o cămașă și o fustă - inevitabil, îmbrăcămintea intră în preocupările tale, deci în gândurile tale. La fel se întâmplă și cu mâncarea. Muncești 8 ore/zi și nu poți să mănânci doar pâine cu zacuscă. Eu pur și simplu nu pot. Însă dacă aș primi binecuvântarea pentru a fi maică, aș putea. Și atunci orice preocupare în legătură cu imaginea pe care trebuie să o ai în lume ar dispărea, la fel și nevoia de a mânca mâncare consistentă. Unde pui că dacă mănânci bine, aplecarea către rugăciune scade sau oricum nu mai e la fel de curată, cu lacrimi și cu smerenie.
Eu am citit viața Sfintei Maria Egipteanca și m-a impresionat enorm. Și mă trezesc în fiecare zi cu o nehotărâre, cu o șovăială. Asta pentru că nu mă mai simt confortabil în lume, făcând diverse treburi, constrânsă să comunic permanent, să îmi fac griji pentru mâncare sau pentru îmbrăcăminte. Și nu e vorba că m-am săturat, deci nu e o silă, ci pur și simplu am mai multă nevoie de liniște și de o viață frugală, eu iubitoarea atâtor patimi. Simt nevoia să fug de ele ca să pot să le înving, pentru că toate se referă la trup. Simt că la mănăstire aș avea condițiile optime să lupt, și să nu fiu constrânsă să le accept așa cum trebuie să fac aici, la serviciu, la școală, pe stradă, în familie...
Ce mă sfătuiți, Maică bună?
Ioana
Ioana mea iubită
E minunat ce spui! Mulțumesc pentru formularea răspunsului pe care mă tot străduiesc să-l dau celor dependenți de ceva. Așadar, consumarea substanței de care suntem dependenți e ca o rugăciune. Ieșirea din acest iad nu poate fi alta decât rugăciunea, restabilirea dependenței ontologice de Dumnezeu. Dar dacă o să mâncăm simțind că L-am trădat pe Dumnezeu nu vom ieși niciodată din iad. Va trebui să facem ce ne învață El, și anume, pe toate să le facem cu El. Când facem ceva cu El, acel ceva e rugăciune: de mulțumire, de slavă, ba chiar de cerere. Așadar, să facem din actul mâncării, al mestecării și înghițirii, o rugăciune. Să fim conștienți că atunci mâncăm bunătatea lui Dumnezeu făcută hrană pentru noi și, luând cu mulțumire, va deveni euharistie. Și, să împărțim cu cei flămânzi prinosul nostru de hrană!
Curaj, copil iubit! Primește pe Domnul în toate ale tale, cumpără fustă nouă cu El de mână, întreabă-L dacă Îi place, mulțumește pentru dar, și tot și roagă-te pentru cei lipsiți de darurile acestea. Dăruiește mereu din cele ce-ți prisosesc, în Numele Lui! Cu drag mult și prețuire,
M. Siluana