Nu îmi vine să cred că uit mereu câte a făcut Domnul pentru mine

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuță dragă,
De câte ori citesc răspunsurile dumneavoastră de pe site, aproape mereu mă încurajez, văd o licărire de speranță în viața aceasta a mea. Eu de foarte multe ori îmi pierd nădejdea și nu Îl mai văd pe Domnul din cauza gropii în care cad - deznădejdea. Și în momentele de deznădejde uit, Măicuță, uit clipele minunate pe care mi le-a dăruit mie Domnul. Nu sunt ele multe, dar sunt minunate, momentele în care l-am simțit cu adevărat pe Domnul prezent în mine, în viața mea.

Cu această ocazie aț vrea să vă împărtășesc o întâmplare în care, acum îmi dau seama, Domnul m-a învățat. Eu de multe ori citeam în Biblie "Duhul vă învață" ce să faceți, cum să faceți. Și oftam în sinea mea, căci mă gândeam că pe mine nu m-a învățat. Dar greșeam. Uitându-mă retrospectiv la întâmplarea de acum circa un an jumătate, îmi dau seama că Duhul lui Dumnezeu chiar m-a învățat. Parcă m-a luat de mână și mi-a arătat: "Uite, așa se face".

Așadar... Într-o seară, tocmai îmi luam la revedere de la o bună prietenă, căci fusesem la ea să învățăm împreună. Eram la ușa apartamentului ei și ne-am îmbrățișat. Și exact în această clipă L-am simțit pe El. Pur și simplu. Știți, o neputință a mea este neiubirea, care se reflectă printre altele și în modul meu de a îmbrățișa. Aș vrea să îmbrățișez pe cineva cu dragoste, să simt că ofer dragoste prin îmbrățișare, să fie o îmbrățișare sinceră, firească. Și de obicei nu se întâmplă așa. Dar în momentul acela chiar asta am simțit. Și m-am minunat. Dar acesta era doar începutul. Multe zile după aceea m-am întrebat cu durere "Ce am făcut ca să primesc Duhul, ca să simt prezența Lui, atunci? Ca să mai fac o dată. Ca să Îi simt prezența și acum...". Acum îmi dau seama că eu nu făcusem nimic, pur și simplu Dumnezeu știa ce avea să se întâmple în acea seară și a vrut să îmi dea o lecție.

În sfârșit, am plecat de la prietena mea și eram veselă. Pentru că nu mai simțisem demult prezența Lui și acum mă bucuram de ea, de fiecare clipă minunată. Am urcat în tramvai, am ajuns la stația de autobuz, iar apoi am luat autobuzul care mă ducea direct acasă. Și pe tot drumul l-am simțit pe El. Nu mă mai comparam cu ceilalți oameni din jurul meu, nu mai judecam, simțeam Viața și bucuria de a trăi. Și nu mă mai uitam la persoana mea, nici nu aveam nevoie. Îmi ajungea să "mă uit" la El și eram fericită. În același timp, eram mult mai conștientă de persoana mea și de ceilalți oameni din jurul meu, parcă mi se deschiseseră ochii după un somn îndelungat. Nu era prima oară când mă simțeam așa, dar nici de multe ori nu mi se întâmplase.

Ei, și asa am ajuns acasă... adică în stația de autobuz care era foarte aproape de casă. Până la ușa casei mele mai făceam vreo 200-300 de metri. Era deja întuneric, căci era și cam târziu, vreo 9:30 - 10 seara. De obicei nu mă întorceam așa târziu acasă. Și cartierul nostru este destul de sigur. Oricum, ca să ajung acasă trebuia să merg pe o străduță cam întunecată, până să ajung pe strada mea, luminată. O dată cu mine, din autobuz a coborât o gașcă de băieți tineri, pe la 20 de ani. Cred că erau vreo cinci. Și ei mergeau în aceeași direcție cu mine, pe strada care la acea oră era mai întunecată. Am pornit pe străduță, mergând în paralel cu ei. Îl aveam pe Domnul, Îi simțeam prezența. Și iată, aici vroiam să ajung, aici este lecția pe care mi-a dat-o Domnul și care cred că se cheamă "iubirea de vrăjmași" sau "puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciunile noastre".

Acei băieți, observându-mă, au început să vorbească cu mine, să strige către mine, să îmi facă remarci mai nelalocul lor. Măicuță, vă spun sincer că în orice altă situație, la auzul remarcilor m-aș fi indignat în sinea mea, nu le-aș fi răspuns, dar m-aș fi simțit supărată, indignată și cu siguranță aș fi început să mă sperii pentru persoana mea, aș fi spus: "Vai, Doamne, ce vor de la mine?", ar fi început să îmi fie frică, i-aș fi judecat. Dar în seara aceasta Domnul era cu mine, și Îi simțeam atât de vie prezența, încât vă spun, chiar spre uimirea mea, că nu îi judecam pe băieți, nu mă simțeam insultată, nici indignată, nici nu îi consideram niște nemernici... Nimic! Nici frică nu îmi era (deși recunosc că ar fi trebuit să fiu mai conștientă și să nu o iau pe străduța aceea, la acea oră; dar vedeți, sunt sigură că Dumnezeu știa că eu oricum aș fi luat-o pe acea străduță în acea seară, și nu m-a lăsat singură!). Băieții îmi tot făceau remarci, până când în cele din urmă, s-au apropiat de mine. Mai ales unul dintre ei. Și m-a luat cu brațul pe după umăr și mi-a zis: "Hai, îmi dai un sărut?". Vai, Măicuță, nici acum nu îmi vine să cred că nu am reacționat nici la asta. În altă situație cu siguranță aș fi tremurat deja de frică (groază) și cred că aș fi început și să plâng, dacă nu atunci pe loc cel puțin mai târziu, și m-aș fi simțit groaznic. Nimic! Nimic, nici o mișcare a sufletului meu către frică, ură sau oricum antipatie, nedreptățire... Nimic nu simțeam, doar pe Dumnezeu, știam că este cu mine, cum să nu știu dacă Îl simțeam în toate fibrele și măruntaiele mele. Oricum, băiatul îmi pusese întrebarea, și eu m-am oprit căci nu puteam merge așa, cu el de gâtul meu. Și am răspuns "Nu", dând din cap. La care el nu mai știu dacă a zis ceva, se prea poate, dar oricum s-a îndepărtat de mine, s-a întors în grupul lui de prieteni și și-au continuat drumul în paralel cu al meu, până am ajuns la capătul străduței, de unde am ajuns imediat acasă, cu bine.

Vreau să Îi mulțumesc Domnului că a fost cu mine în acea seară! Cine știe ce s-ar fi întâmplat fără El... Vreau să Îi mulțumesc că a fost cu mine, că m-a apărat, m-a protejat, dar în același timp m-a scăpat în acea seară și de egoismul din mine, de tendința sufletului meu de a mă gândi mai întâi la mine. Simt că mi-a dat o lecție importantă, un model de urmat. Nu îmi vine să cred că uit mereu câte a făcut Domnul pentru mine și sunt atât de nerecunoscătoare prin modul meu de viață, prin slabele și puținele rugăciuni pe care le fac, și prin deznădejdea în care cad atât de ușor...

Măicuță, mă scuzați vă rog dacă mesajul meu este prea lung. Nu știu dacă îl veți pune pe site, dar oricum în această dimineață, Dumnezeu parcă mi-a pus pe inimă să scriu această întâmplare, pe care nu am povestit-o încă multora.

Vă mulțumesc mult.

P.S.: Cred că a cam venit timpul să mă apuc și eu de Seminarul iertării, pe care m-ați sfătuit mai demult să îl urmez, ca să scap de frica de a rămâne mereu așa, la mijlocul drumului, blocată pe Cale. Sper să am curajul în curând să mă apuc.

Irina

Mulțumesc pentru mesajul tău, mult, mult!

Da, așa lucrează Domnul! Acum e nevoie doar să învățăm să trăim așa! Să ne zidim sinapse pentru acest fel de comportament! Să fim mereu cu Domnul și să-L chemăm și El va fi cu noi și ne va învăța toate.

Da, Irina, să facem Seminarul, ca să înveți să fii mereu, mereu cu Domnul și cu harul Lui. Vei descoperi că viața poate fi o permanentă liturghie lăuntrică! Da, și tu ești biserică vie a Dumnezeului Celui Viu!

Cu drag și recunoștință pentru drag,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar