Ieri, la Muzeul de Icoane rusești, urc scările cu sufletul tremurând, oare au adus Treimea lui Rubliov la expoziție? De la jumătatea scărilor întrezăresc această icoană uriașă, simplă, impunătoare, extraordinară: o Vladimirskaia din sec. XVI. Rămân mut. Pictată în tehnica lui Rubliov la Moscova, este de departe piesa centrală a expoziției Tretyakov. (acest filantrop extraordinar, care a adunat o viață icoane, le-a dăruit Moscovei, a făcut sute de donații și a ajutat cât a putut pe cei în nevoie. Există o planetă mică ce-i poartă numele, o mică licărire, undeva pe cerul înstelat se numește Tretyakov).

O privesc îndelung, fac rapid poze la toate icoanele din galerie, dar mă reîntorc mereu în cele două ore cât am stat la iubita mea icoană din Vladimir. Privirea extraordinar de iubitoare, inocentă și senină a Pruncului. Tandrețea infinită a Mamei. Anticiparea suferinței, Grija. Iubirea. Acolo, în fața mea, o icoană veche de 500 de ani atât de frumoasă. Aștept să nu fie nimeni și o sărut discret, pe margine. Mi se pare un miracol, și că sunt eu aici și că e ea aici. Nu o pot pătrunde. Relația dintre Fecioară și Prunc e tainică, dar este cea mai puternică relație pe care o zăresc în iconografie. Mâna Pruncului după gâtul ei. Delicatețea aceea extraordinară. Am posibilitatea să-mi apropii privirea la cele mai mici detalii. Aș putea contempla această imagine ore întregi. Aș vrea să o iau acasă. Nu pot face poze bune, poze clare, e o lumină care cade atât de puternic pe icoană, că îmi dă peste cap aproape toate unghiurile din care încerc să o pozez. Se întâmplă ceva ce văd numai eu: există mici probleme cu suportul din partea inferioară a icoanei, cineva se apropie, apoi altcineva, se sfătuiesc și se apleacă toți să se uite... e incredibil, au îngenunchiat toți rusii aceștia... extraordinar... în fața icoanei. Fac o poză. Nu-mi vine să cred!

Un român din America