Măicuță,
Văzând răspunsul lui Kati, mi-a venit în minte un pasaj din N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Îl atașez mai jos să fie de folos.

"Orb, neghiob și strâmb la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid și de neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: Asta o fac doar păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput și de rătăcit în beznă spre a cugeta - ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină - că ni se cere să dăm din puţinul nostru, de nu și din prea puţinul nostru. Ba am și mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marcu 12, 41-44; Lc. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră. A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux, pentru a înţelege altceva. Și anume, să dăm ce nu avem.

Orb, neghiob și strâmt la minte ce am fost. Și ferecat în chingile bunului simț celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos Dumnezeu, Care a primit să Se întrupeze și să moară pe Cruce aidoma celui mai nefericit și mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparținătoare lumii acesteia, de posibile adică? Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte.

Hristos, aşadar aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: În monastirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: "Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puţin. Nimic nu am.". Fireşte ar fi fost să fie respins. Nu asta însă. Ci stareţul îi răspunde: "Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.". Nu din prisosul tău, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte ţie. Dăruind altuia ce nu ai - credinţă, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi și tu.

"Trebuie să-i ajuţi cu ceea ce nu ai." Dând ce nu ai, dobândeşti și tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc. Ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinelui tău. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtășie.

Da, numai aşa putea vorbi de un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să-ţi câştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) și uluitor (de vei da ce nu ai vei dobândi și tu ce ai dat altora).

Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat și mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia și entuziasmul... Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel Neapropiat. Dând ce nu avem dobândim prin ricoşeu ceea ce ne-am încumetat a dărui altora. Lecţia este valabilă pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îşi simte înlăuntrul deșert, bântuit de neîncredere și slăbiciune, cuprins de întuneric și secetă. Să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău și uscat. Să dea celor care vin la el - în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului - ca să afle credinţă, întărire, lumină și o brumă de speranţă - ceea ce ei aşteaptă de la el și ceea ce el prea bine ştie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă să le dea. Și dându-le, se vor răsfrânge și asupră-i, se va milui și el din pomana făcută altuia.

"Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea și tu". Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care și ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol haina după care și ei jinduiau?...

Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: Să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să îţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea și virtutea lui. Dar iată și făgăduinţa uluitoare: dând ceea ce tu nu ai, dobândeşti ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă. Și te învăluiește, te împlineşte, te covârşeşte!

Desigur. Nici că se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă - necum ani de zile - că Hristos doreşte să dăm din ce avem: prisosul, puţinul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! Prea omenească, sărmană, jalnică treabă! Altceva ni se cere: ceea ce nu-i de conceput și de crezut!

În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: "Dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit și gol, voinţă și neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Iar Tu fă ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd și îndrăzneţ - să se întoarcă asupra-mi prin mila Ta..."

Sărut mâna, Măicuţă!

Doamne ajută!

Elena