Adevărata pocăinţă se hrănește din bucuria îmbrăţişării Părinteşti

Versiune tiparTrimite unui prieten

(Din jurnalul unui co-dependent aflat pe Cale)

Greşeala mea fundamentală a fost că am încercat să-l înţeleg pe tata. Am încercat să justific, să explic, să asimilez, să metabolizez gravitatea abisală a gestului său. Abia acum concluzionez că mi-am lărgit conştiinţa, înţelegerea, raţiunea pe cât am putut, ba chiar am început să o distorsionez, fără să-mi dau seama, să mă deformez pe mine însumi pentru a putea înghiţi această incredibilă realitate, deci să înnebunesc. Acum, obosit, ticăloşit, asudat și rătăcit, spart în bucăţi, descopăr adevărul: numai iertarea, pură, curată, dezgolită de orice pretenţie de raţionalizare sau sublimare sau explicare, numai iertarea supraomenească - tautologie - deci a lui Hristos - poate asimila și transfigura tot ceea ce s-a întâmplat în trecut. Câtă vreme mintea mea va mai găsi o explicaţie, o justificare pentru el și deci pentru mine însumi - oricât de plauzibilă ar fi - aceasta nu este decât o piedică în calea iertării și a vindecării.

Iertarea lui Hristos nu este rezultatul unui proces dialectic sau analitic. Ea vine ex-nihilo, fără a fi întemeiată de nimic din ceea ce fac eu, ca dar absolut, și vine dintotdeauna și oricând.

Și este o taină minunată anume ce legătură există între pocăinţă și iertare, de vreme ce fără pocăinţă nu ne putem mântui iar noi, orice am face, nu ne merităm mântuirea (nu ai cum să nu începi să laşi raţiunea omenească în secundar, când pricepi asta, nu teoretic, ci existenţial, pe viu). Pentru nici una dintre faptele mele nu merit iertarea Ta, Doamne dăruieşte-mi iertarea de păcate! Nu avem analogie a iertării lui Dumnezeu în lumea noastră. Iertarea este o mutaţie exterioară în natura umană, o intervenţie gratuită a lui Dumnezeu, pentru că eu nu mă pot opri din a săvârşi răul. De aici bucuria extraordinară a Învierii și sentimentul copleşitor că Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat. Recunoştinţa noastră către El, când o simţim, se hrănește din acel necondiţionat curat și sublim, de aceea recunoştinţa în sine ne apropie calitativ de Domnul Hristos. O mai adâncă pocăinţă, deşi o conţine, nu este doar o mai adâncă părere de rău, ci o mai adâncă întoarcere către adâncul lui Dumnezeu. Nu există pocăinţă tristă, căci aceea este o pocăinţă greşită, rătăcită, făcută pentru a da satisfacţie naturii noaste pătimaşe și autopunitive.

Adevărata pocăinţă se hrănește din bucuria îmbrăţişării Părinteşti.

Când rănesc, mă rănesc pe mine însumi rănind. Îmi va fi, poate, greu să primesc iertarea celuilalt, dar de asemenea îmi va fi greu să accept că am putut cădea chiar atât de jos. Adesea prefer să-mi justific poziţia de căzut, decât să trec prin chinurile și efortul ridicării. Cel rănit, victima, este dublu rănit, întâi poartă rana propriu-zisă (care se vindecă oricum greu), apoi mai rămâne și cu blestemul neputinţei de a ierta, care e ca un cancer ce treptat intră în metastază. Cine ajută un alt om să ierte, adică să se deschidă pentru a primi acest dar de la Creator este un om binecuvântat direct de însuşi Duhul Sfânt. Dar majoritatea oamenilor, necunoscându-L pe Hristos, suntem inextricabil înlănţuiţi și condamnaţi să inversăm și să pendulăm rolurile, necunoscând pocăinţa, neînțelegând rolul fundamental al întoarcerii minții către Dumnezeu. Încărcătura răului este în principiu insuportabilă și dacă nu înţelegem că Hristos a luat asupra lui povara păcatului, continuăm să trăim în Vechiul Testament replicând la infinit suferinţa și mizeria, devenind din victime călăi și din călăi victime, supuşi fiind legii păcatului.

C.

Da, copil iubit, pocăinţa este întoarcerea către și în adâncul milostivirii și iubirii lui Dumnezeu pentru om!

DA, adevărata pocăinţă se hrăneşte din bucuria îmbrăţişării Părinteşti! Și, cu adevărat, nu vom putea intra și trăi în pocăinţa dătătoare de viaţă nouă dacă nu vom accepta și înţelege că „Hristos a luat asupra Lui povara păcatului” și că noi nu avem nimic altceva de făcut decât să-L primim pe El ca Domn și Stăpân al vieţii noastre! Altfel rămânem nu doar în logica Vechiului Testament, copil iubit, ci în iad! În iadul din noi care nu este decât refuzul lui Hristos ca Dumnezeu și a durerii de a ne naşte și crește în El!

Cu drag și respect și recunoştinţă,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar