(Din jurnalul unui co-dependent aflat pe Cale)

Când eram adolescent iubeam melodiile în game minore. Ele îmi plângeau tristeţea. Că eu nu aveam lacrimi. Îmi părea absurd să plâng 10 minute doar pentru a mă descărca temporar, când ştiam că e în mine o durere ce nu poate fi plânsă într-o viaţă. Mai erau alte câteva vieţi de plâns: a mamei, a tatei, a sorei, a prietenilor și rudelor mai îndepărtate. Într-o lume în care Dumnezeu avea doar o funcţie de consolare exterioară nu se putea altfel. Când aflu că Dumnezeu - glasul Lui - trebuie căutat în adâncuri, perspectiva se schimbă. Nu mai trebuie să traversez oceanuri sau continente pentru a mă linişti. Trebuie doar să mă opresc și să caut acea linişte în interiorul sufletului. Dar descopăr cu stupefacţie, că distanța asta interioară este uriaşă. În toţi aceşti ani am rătăcit, de fapt, în adâncul meu. Toată acea energie colosală de viaţă răsturnată și risipită, care acum nu-și poate croi drum către El. Îmi rănesc mereu aproapele pentru că-l ating cu mâini grele pe răni deschise. Cum aș putea eu bandaja când îmi curge puroi prin toţi porii? Dumnezeu se mişcă atât de încet cu mine și de aici înţeleg atât de clar că nu se poate mai repede, că acesta este ritmul incredibil de lent al convalescenței mele și a neamului meu. Doamne! În urmă cu un an, abia mai puteam trage o gură de aer în plămâni. Și acela îmbibat cu gudroane și nicotină. Cât de mult m-ai crescut în acest an, Doamne! Mă simt atât de înstrăinat încă, dar dacă acum sunt înstrăinat, cât de adânc căzusem în acel iad? Nu vreau să mă gândesc. Dumnezeu a făcut minuni.

Plâng după această regăsire care încă nu mi se dă, dar ştiu că mă pregăteşte. Sunt recunoscător. Nu am unde să îmi alin puţin neputinţele, adică într-o clipă de fericire caldă, maternă, ocrotitoare, pentru că nu mi-o aduc aminte. NU a existat.

Iertarea este un dar de la Dumnezeu, dar ea corespunde totuşi unei realităţi care se preface pe tăcute, în liniştea cea tainică a Iubirii Lui. Nu se da aşa, oricând, oricui. Pentru că nu este o iertare vagă, superfluă, superficială, ca și cum ai şterge tabla. Scrisul acesta este adânc și definitiv. Iertarea lui Dumnezeu nu face sufletul nou. Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu că nu ar putea, că poate, zice și psalmistul. Dar ce-mi foloseşte o inimă nouă, dacă din vindecarea inimii mele celei vechi s-ar folosi cei pe care încă nu-i iubesc și nu i-am iertat și pe care sper, cândva, să-i iubesc ca pe mine însumi? O inimă vindecată e o inima nouă? Da, Hristos înnoieşte locul în care sălăşluieşte. Iată darul vrednic de a fi cerut dimineaţa și seara. Însă până acolo, păcatele astea multe și nenumărate… Doamne în fiecare zi mă las mai adânc în mâinile Tale. Fereşte-mă de ispita de a crede că fac voia Ta, că nu o fac niciodată la modul deplin. Ajută-mă să stau în Căile Tale!

C.