Nimic din ce mi se întâmplă nu iert cu adevărat

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna, Măicuţă!
Încercare de a reveni... și de a relua seminarul. Citesc acum sesiunea cinci despre iertare și realizez că reacţiile mele sunt inversul, opusul ideilor de acolo. Deşi am încercat să devin conştientă de schemele care mă înlănţuiesc, le las să mă controleze în continuare. Păcatul (al mâniei, al mândriei, al judecării...) îmi bate mereu la uşă, iar eu îl primesc. Atunci când reuşesc pentru puţin timp să îl ţin la distanță, nu trece multă vreme și mă biruie (se întâmplă, probabil, din cauza lenei, din cauză că obosesc să stau prea mult timp încordată...). Nu iert. Nimic din ce mi se întâmplă nu iert cu adevărat. Le judec, le critic, le comentez, le declar iertate, dar le depozitez acolo undeva pentru a le "folosi" altădată. Iar ele rămân în mine, ca nişte viermi... care îmi rod sufletul. Nu încerc să fac "poezie", ci doar să exprim cât mai clar cele ce sunt în mine, chiar și cuvintele le găsesc atât de greu, sper cel puţin să fie cât mai apropiate de adevăr.

Deci rugându-mă pentru cineva, reuşesc să iert. Înseamnă că nu pot să iert pentru că nu ştiu, sau nu vreau să mă rog. Mă leg de toate "nedreptățile" pentru a-mi crea nelinişte sufletească. Deci nu iert, ca să nu mai lungesc vorba... Vreau să iert, dar nu ştiu de ce nu o fac. Din neputinţă, lene, sau poate că dorinţa mea nu e atât de puternică; mai pot încă supravieţui și aşa, cu gustul dulce-amar al ranchiunei.

Metanoia este:
1. O trecere de la totul e dat la totul e dar. Deci înseamnă mai mult decât acceptare, bucurie. Mă bucur și pentru "nedreptățile" care mi se întâmplă (le tot pun în ghilimele pentru că într-adevăr sunt lucruri de nimic care mă enervează, pe care mi-e și ruşine să le pomenesc), și le consider o posibilitate pentru mine de a îndeplini porunca iertării. Iar neiertând, le irosesc. Irosesc de fapt darurile pe care eu le consider mizerii.
2. Conştiinţa că Hristos mă priveşte. Părintele Nicolae Steinhardt a spus că unul din motivele pentru care nu a mai putut păcătui a fost ruşinea la gândul că Hristos îl vede mereu. Eu, când m-am apropiat de Biserică ştiu că am renunţat la un păcat/obicei (care poate nici nu e neapărat păcat, dar e un lucru ruşinos în societate și pe care eu îl făceam în ascuns) tocmai din acest motiv și nu l-am mai făcut niciodată. Pentru că nu m-am mai simţit singură, chiar dacă nu era nimeni lângă mine, mi-era ruşine de Dumnezeu. Dar acum... nu îmi mai e ruşine cu multe lucruri despre care ştiu clar că sunt păcate. De fapt îmi e ruşine, în sensul că întrevăd mizeria în care mă aflu, dar nu îmi e ruşine să fac/gândesc/zic...
3. Transformarea, cu harul lui Dumnezeu, tendinţelor de a reacţiona negativ în ocazii de rugăciune. Nu o fac. Dacă încerc să o fac, cedez repede presiunii care e în mine.

Vă mulțumesc din suflet că mă ascultaţi (sau citiţi...)

Cu mult drag, vă sărut mâna,

Maria

Tot ce-mi scrii este o dovadă vie că ai făcut bine seminarul. Asta e lucrarea lui până aici. Acum îţi vezi neputinţa și înveţi să renunţi la ambiţia de a face ceea ce nu poţi.

Nu putem ierta!

Omul nu poate!

Numai Dumnezeu poate și El voieşte să vină în noi și să ne dea puterea Lui!

Să mergem mai departe, Copil drag, și multe se vor mai schimba.

Cu deosebit drag și respect,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar