22 Decembrie

Dintre toate presiunile și tensiunile de anul acesta, de multe a avut Domnul grijă. Ce am învăţat mai bine? Să întorc către El ceea ce nu pot eu. Am primit mult ajutor și sunt recunoscător. Încă simt viaţa zbătându-se în mintea și în trupul meu... cu toate necazurile și bucuriile ei, însă simt că au rămas puţine necuprinse în acceptare. Mă simt mai puţin bolnav, mă simt mai curat. Am început să învăţ iertarea și mai ales să învăţ să o primesc. De la ceilalţi și de la Dumnezeu, care o oferă mereu, în diverse forme. Am văzut oamenii în jurul meu rănindu-se mai puţin și i-am văzut masiv vindecându-se. Întoarcerea asta a fost fundamental către Dumnezeu. Am învăţat să păstrez puţin mai bine bucuria Lui. Viaţa mea a primit culoare, adică am prins a înmuguri. Am aruncat în inima mea de-a lungul timpului atâta murdărie, încât e de mirare că a mai străbătut acea rază a milei Lui. Și acesta este un semn că Domnul chiar S-a făcut om în Bethleem, iar apoi S-a dat pe Sine și încă până la moarte, dincolo de moarte, în iadul care nu L-a putut cuprinde și apoi s-a făcut sfânta Înviere.

Cred că păcatul meu cel mare a fost nepocăința, neîntoarcerea către El. S-a strigat mult la mine în ultimii ani - și direct - dar mai ales indirect. Spaima mă făcuse nesimţitor la cei legaţi de mine și o judecată rece pusese stăpânire peste mine prin patimi. După loviturile pe care le-am primit (unele puternice, extrem de puternice) evaluez marea negare în care mă aflam și încă mă aflu, și asta luând în considerare infinita blândeţe, politeţe, dragoste și gingăşie a Mântuitorului. Povestea mea e un pic patetică: m-am întors la Dumnezeu când nu am mai avut unde mă ascunde. Și asta după ce mă ascunsesem o bună perioadă prin tufişuri, apoi travesti după toate scuzele și măştile posibile și, într-un final, cu capul în nisip, având fundul în arşiţa zilei și noaptea în îngheţ. Descopăr aproapele într-o formă oarecum surprinzătoare: iubindu-mă pe mine însumi. Nu obsesia aceea obsesiv-compulsiv-narcisistă din ultimii 30 de ani. Ci chiar dragostea pentru aceasta fiinţă creată de Dumnezeu din iubire după chipul și asemănarea Lui. Învăţ, în ultimul timp, că nu aparţin nici unui șir implacabil de determinări. Că nu sunt (doar) produsul încrucişat al geneticii, mediului și educaţiei - deşi am fost profesor de ştiinţe sociale timp de trei ani la un liceu renumit. Descopăr că extraordinarele mele abilităţi de a fenta condiţionările vieţii au sfârşit prin a mă adânci în ele: am obţinut aceleași rezultate pe care le-aș fi obţinut acceptându-le de la început, însă cumva mult mai complicate. Observ că fugind de legea păcatului, a violenței resentimentare și răzbunătoare nu poate fi anulată de către om! Zbaterile noastre fireşti de a scăpa de ceea ce am moştenit prin păcat, prin firea cea căzută nu sunt decât încurcări și mai gordiene ale ghemului. Metodele mele extraordinare s-au numit mecanismele de adaptare (sic!): minciuna, iluzia, simbolizarea, raţionalizarea, transgresarea. Am creat un întreg univers interior în conştiinţa mea - uriaş vreau să spun. El e plin de proiecte și proiecţii. De vise și iluzii. De oglinzi. De ecouri și abisuri - multe dintre ele atât de adânci. Spectre, umbre. Idoli și tânguiri. Minciună și atâta spoială, varul alb și multa pânză de păianjen pe la colțuri. Atâta rătăcire. Un labirint al durerii, care crește cu fiecare pas pe care-l fac în orice direcţie. Când tot acest univers și-a atins limitele am văzut că eu eram singurul care-i mai păstram o oarecare logică, o hartă generală. Numai ca să-l menţin îmi consumam resurse energetice colosale. Încă un pas înainte - făcut, paradoxal, cu intenţie bună. De la o vreme nu mă mai alimenta altceva decât orgoliul. Cum am putut eşua? Ce a rămas viu, ceea ce m-a însoţit mereu a fost această suferinţă interioară. Încercând să refac drumul înapoi, am văzut că mă rătăcesc și mai adânc: nu am avut altă orientare decât durerea, am ştiut că dacă se amplifică sunt pe drumul cel bun. Prin poarta durerii ajungem la bucuria de a fi plin. Durerea mă pune împreună. Îmi reface fiinţa spartă în bucăţi. Bucuria pe care o simt este de cele mai multe ori a recunoaşterii, a regăsirii, a unităţii după care am tânjit atât de mult. Bucuria este un semn. Dar nu ea mă naşte, ci durerea. Astăzi durerea mi-a devenit mai mult chemare decât alungare. Acum ştiu că prin durere Domnul mă cheamă către o nouă împlinire, către o nouă lipire, vindecare a sufletului. Nu am învăţat prea bine meşteşugul. Dar simt cumva, de departe unde este durerea celuilalt, și asta e o minune. Nu o simt cum o simţeam înainte, aiurea departe, într-o altă lume care nu era a mea. Undeva la zece metri de mine. Sau la celălalt capăt al mesei. Nu. O simt adânc în mine. Pe mine de obicei mă pufnea râsul când auzeam de o tragedie. Când tata o lovea cu brutalitate pe mama ani și ani în fața mea, am simţit la început această durere în mine, în sufletul meu, adânc, viu, apoi ea s-a stins, a devenit doar o tensiune surdă și vagă. Mă "imunizasem". Murisem. Când am plecat de-acasă la 19 ani, din punct de vedere afectiv eram ca un soldat din filmele SF, jumătate om, jumătate robot. Sau, astăzi, la 30 de ani, încercând să simt ceva, mă simt retezat emoţional. Toate, mecanisme de protecţie. Și un dor uriaş de ceva. De adâncul acela de care tot vorbesc sfinţii?

Când încep să-mi manifest emoţiile, sentimentele, pe măsură ce mă vindec, mă simt adesea ca un infirm, ca un schilod. Dar umblu! Aşa cum pot, mai ajutat, mai sprijinit, mai târâş. Acesta este drumul către libertatea interioară. Pe cale întâlnesc diverşi oameni. Pe multi îi ocolesc. Domnul e în toţi. Mereu uit asta. Viaţa mea de astăzi are 24 de ore. În fiecare zi, dacă aș înţelege asta mai bine.

C.