Într-o conferință, ziceați dumneavoastră că, înainte, viața dumneavoastră era o glumă proastă. Ei bine, asta simt eu... Simt că viața mea e o glumă proastă ce se repetă în fiecare zi. Știți cum e ca dimineața să te trezești și să te gândești: „Of, o iau de la capăt! Iar o să fac o prostie, iar o să meargă totul rău, iar o să se ia cineva de mine, iar o să intru în probleme”. Ei bine, asta e muzica pe care o ascult de 14 ani de zile, de când m-am născut, doar că acum 4 ani eram prea mică să conștientizez ce înseamnă viața asta cu care trebuie să dai piept mereu și mereu și mereu... De ce lucrurile nu pot merge bine? De ce totul se duce de râpă? De ce nu mă opresc din picajul psihic și sufletesc în care sunt? De ce nu mă opresc alții? De ce nu mă înțeleg cu ai mei? De ce nu mă pot schimba? De ce? De ce? De ce?
M-am săturat de viața în care trăiesc. Vreau să mă schimb, dar nu pot. Vreau ca lucrurile să se îndrepte, dar nu se întâmplă nimic... Doamne? Unde ești? M-ai uitat?
Sunt clipe în care îmi doresc moartea, sunt clipe în care îmi doresc să nu mă fi născut, sunt clipe în care îmi doresc să fug... să fug de lume și să mă ascund... Sunt clipe în care gândesc că România e de vina și că atunci când o să fiu mare o să plec din țara asta și o să-mi reneg orice legătură cu nația asta... Dar, de fapt, e vina mea... e vina mea pentru tot... pentru tot ce se întâmplă...
Mă gândeam că atunci când ai 14 ani și ești tânăr, ești și fericit și ți se pare că poți zbura, însă mie... mie... mie mi s-au frânt aripile....
Un nimeni
Fetița mea iubită,
Dă-mi voie să te îmbrățișez și să plâng puțin cu tine în brațe!
Mulțumesc!
Acum, să ne rugăm împreună ca Domnul să-mi dea cuvânt pentru tine!
DA, eu am trăit pe „pielea mea”, direct, profund, dramatic și tragic tot ce simți tu acum. Dar acum, tu trăiești asta și suferința ta e în tine, iar ce am trăit eu e în mine. Cum să ajung la tine cu bucuria pe care am dobândit-o totuși și, poate, tocmai pentru că am trăit în acel iad și mi-am asumat până la urmă, fără rest, acea durere? Dar, deși pare imposibil să trec prăpastia dintre tine și mine, pentru că fiecare suntem scufundate în „minele” nostru, eu știu că nu e adevărat și că se poate. Știu din experiență și cred pentru că această putere nu e a mea, ci a Celui care ne-a făgăduit că la El, Dumnezeu, toate devin cu putință.
Acum, tu copil iubit, devii, cum minunat spui, conștientă de absurditatea existenței care ți se oferă (Atenție! Nu a vieții!). Trăiești zilnic conflictul lăuntric dureros dintre dorințele și putințele tale și conflictul exterior dintre așteptările tale și răspunsurile celor din jur! Încet, încet, și cu multă durere, dar cu succes dacă vei fi lucidă, vei descoperi că lumea nu există ca să fii tu fericită. Că universul nu e slujitorul supus al dorințelor tale. Că dorințele de fericire ale celor din jur le ignoră sau distrug pe ale tale. Și că toate asta Dumnezeu - Iubire le îngăduie.
Ce vei face?
Ai de ales între două atitudini:
1.Să te revolți, să judeci, să condamni, să urăști, să te urăști, să te răzbuni, să-i sfidezi pe ceilalți urmărind doar plăcerile tale, ca să devii, în cele din urmă, la fel ca cei ce ți-au declanșat prima revoltă. Ba chiar mai rău decât ei!
2.Să accepți și să înțelegi că făgăduința fericirii nu o presupune pe cea a distrugerii răului prin rău, cu forța. Răul se va distruge singur, pentru că e distructiv și, când, deși se alimentează cu suferința victimelor inocente pe carele atacă, se autodistruge, de fapt, pentru că moarte fiind, înghite Viață și viața biruiește moartea... Ca iadul care L-a „înghițit” pe Domnul și, știi cea a pățit!
Alegând această a doua atitudine, vei începe prin a te trezi dimineața cu dorința de a trăi viața ta, fără să te identifici cu existența ta. Te vei mișca, vei fi conștientă de mișcările tale și de faptul că poți să faci asta! Vei respira și vei fi conștientă că faci asta și-ți vie aminti că poți face pentru că Dumnezeu suflă Viața Lui în „nările” tale! Te vei spăla și vei simți mângâierea apei pe pielea ta! Și orice ai face, vei simți că ești vie și vei onora acesta viață misterioasă din tine fiind conștientă de ea și mulțumind Celui Care ți-a dăruit-o. Fericirea este simțirea lui a fi în existența ta care încearcă să te fure cu „a avea” (tu nu ai condițiile pe care le au alții, de exemplu), cu „a părea” (nu ești al fel de înaltă, slabă, brunetă, blondă, deșteaptă, spontană etc decât alții ...), cu „a realiza” (eu nu am reușit ca X, ca Y, ca Z), cu „a fi apreciată” (pe mine nu mă place X, nu mă laudă Z ...).
Vezi, a fi, devine în dimensiunile existențiale „a fi ca” și omul trăiește după niște scenarii tragi-comice chinuindu-se pe sine și chinuindu-i pe cei din jur, urându-se și urând fără să mai știe la un moment dat de ce și pe cine... Ce e mai trist, este că acest fel de a fi ca devine „model” pentru copii ca voi: creșteți și vă dezvoltați în lumea telenovelelor și a filmelor de mâna a treia...
Dar, cum vezi și în inima ta, nu suntem în pericol să murim acolo ca niște lipsiți de minte, pentru că apare în noi vocea misterioasă a durerii care cere sens și soluții!
După ce ai făcut acest prim pas și vei deveni conștientă că bucuria e în vibrațiile vieții tale lăuntrice și nu în fiorii produși de cine știe ce „gâdilătură” exterioară, vei căuta și găsi cu ușurință Izvorul Viu al Bucuriei pe care nu o ia nimeni de la noi...
Desigur, nu-ți va fi ușor! Calea vieții e strâmtă, dar merită!
Și toți sunt chemați să meargă pe ea, dar nu toți o aleg și nu toți odată. Unii o refuză, chinuindu-se să inventeze mereu, sau măcar să cumpere imposibile leacuri de „nesimțire selectivă”, prin care să nu simtă nici o durere, dar să se îndulcească de plăcere! Alții o amână, mai la bătrânețe, ca „să-și trăiască viața din plin” la tinerețe, reușind să adune un bagaj imens de dezamăgiri, boli, resentimente, tristețe, furie... Alții ar dori să o facă imediat, dar dorințele pătimașe de a-și face voia imediat și de a impune „binele” care e în capul lor le pune piedici serioase o lungă vreme... Iar cei mai puțini, din păcate, pornesc cu hotărâre pe Cale învățând să se bucure de darul simplu al vieții cu responsabilitate și recunoștință și reușind, prin asta, să intre într-o relație vie și dătătoare de bucurie cu Însăși Viața, Care este Dumnezeu!
Curaj, Copila mea iubită! Poți zbura! Aripile frânte acum vor crește și mai strălucitoare dacă nu vei mai zbura în direcții greșite. Numele tău trimite le virtutea „bărbăției”, adică a curajului de a fi, și nu „un nimeni”!
Te rog să-mi mai scrii!
Cu dragoste și mare încredere,
Maica Siluana