...La şcoala unde fusesem transferată în clasa a doua, aşa cum am povestit mai sus, aveam un coleg de care râdeau cam toţi copiii. Spuneau că e urât, prost şi clăpăug. Învăţătoarea, de asemenea, făcuse o pasiune din a-l trage de urechi, până când aproape îi dădea sângele, pe motiv că nu ştie să răspundă la lecţie. Repeta anul deja, era timid, retras şi se bâlbâia cel mai adesea. Nu reuşea să citească singur şi coerent nici măcar un mic text. Mă uitam la făţuca lui tristă, cu obrajii plini de pistrui mari, cu căpşorul mare şi urechiuşele depărtate... Mi se rupea sufletul. Într-o zi, după ore, am mers la el şi l-am întrebat dacă nu ar vrea să învăţăm împreună. Mi-aduc aminte şi acum cum i s-a luminat faţa de un zâmbet mirat, plin de speranţă. A spus da, fără a sta pe gânduri. În fiecare zi, după ore, rămâneam cu el la şcoală şi - în sala de clasă - începeam să silabisim împreună, să socotim, să facem temele. Era atât de cuminte şi de atent!... Într-o perioadă destul de scurtă, rezultatele lui la învăţătură se îmbunătăţiseră evident. Începuse să ia cu uşurinţă note de cinci, şase şi chiar şapte. Uneori, remarcam că ar fi meritat chiar mai mult, dar mă bucuram, alături de el, pentru fiecare reuşită. Avea nevoie din ce în ce mai puţin de ajutor efectiv şi asta făcea să-mi vibreze inima de bucurie! M-a emoţionat mult gestul pe care l-a făcut de câteva ori, atunci când am trecut prin faţa casei lui. M-a strigat şi a venit la gard cu un iepuraş în braţe, să-l mângâi şi eu şi să mă bucur de micul ghemotoc viu, alb şi pufos, pe care îl iubea şi îl îngrijea, ca un copil bun ce era. Faţa lui strălucea de bucurie. Îmi dădeam seama cât de puţin îi lipsise ca să poată fi şi el un copil normal. Poate că încă mai râdeau copiii de el, însă din ce în ce mai puţin, pentru că acum avea mai multă încredere, se bâlbâia tot mai puţin şi făcuse un adevărat salt la învăţătură, chiar dacă nu devenise eminent peste noapte, însă depăşise în mod clar un blocaj.
Micul meu ajutor a rămas pentru totdeauna secretul nostru, deşi nu ne propusesem asta, a venit aşa, natural. Nu am simţit nevoia să mai spun cuiva. La sfârşitul clasei a patra am plecat din acel oraş. Nădăjduiesc că mediul de acasă, întâmplările ulterioare, profesorii şi colegii pe care i-a avut apoi, au fost mai prietenoşi cu el, ori, mai curând, că el şi-a cultivat mai departe acea încredere pe care începuse să o aibă în posibilităţile sale minunate, unice, ca şi a celorlalţi copii, şi că şi-a continuat mai lin şi cu mai multă bucurie drumul său prin viaţă.
Am evocat această amintire în cadrul celor dureroase, întrucât, chiar dacă este cuprinsă aici şi reuşita, şi bucuria, şi emoţia pozitivă, există destulă durere cuprinsă în suferinţa pe care o resimţeam şi eu fiind părtaşă la toate cele povestite.
Cu rugăciune, iubire şi respect,
Ce, copil