Doamne ajută, Măicuța noastră scumpă!

Am revenit după zile întregi de frământări cu tema pentru această sesiune, m-am străduit să mă pregătesc, însă nu știu în ce măsură am și reușit.

Mai întâi am să vă spun (și cred că mă repet), că nu este deloc ușor să te uiți în ochii celui sau celei ce te-a rănit și să spui că „ai iertat”, în primul rând nu îmi este ușor mie să mă uit la mine și să-mi spun „Gata, A B., te-am iertat!”. Cred că asta este cel mai greu... Mă uit la mine și nu sunt deloc mulțumită de ce văd (și nu mă refer la exterior, la imagine), nu am mare lucru cu ce să mă laud. Vreau să cred că am început să mă schimb, vreau să cred că din moment ce am trecut de cele cinci sesiuni, am învățat ceva, am urcat măcar o treaptă spre mai bine, însă tare mi-e teamă să nu mă păcălesc, eu pe mine.
Ce am învățat eu până acum este că eu trebuie să mă curăț mai întâi pe mine de mine, trebuie să-l las pe vechiul eu (atât de adorat de mine), să caut un eu nou, să învăț să-l construiesc, cu răbdare (aici am lipsuri mari). Trebuie să-I fac loc lui Dumnezeu în suflet, nu pot să fac asta când sufletul meu e plin de mine, este ocupat cu lucruri fără valoare, de mândrie (multă, multă mândrie).
Astea toate trebuie să le fac eu și să-L chem pe Bunul Dumnezeu în ajutor, însă multe sunt piedicile care nu mă lasă să înaintez.
Una dintre ele, și cea mai mare cred, este că mie îmi este cel mai greu să mă împac cu mine, nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă pun pe mine mai presus de toate. Până la urmă am realizat că „iubirea de sine” este la ea acasă când e vorba de mine.
Sper să mă fac înțeleasă, deși v-am mai spus că nu am acest dar de a vorbi, la un moment dat în viața mea s-a schimbat ceva, am început să îmi pun mii de întrebări, la care evident nu aveam atunci răspunsurile potrivite, ele au venit în timp din mila Domnului.
Vă spuneam de iubirea de sine... așa cred, că având prea mare grijă în tot ce fac, nu fac altceva decât să mă protejez pe mine. Trebuie să vorbesc frumos – așa nu am să supăr pe nimeni, trebuie să fiu îngăduitoare – așa arăt că sunt mai bună, trebuie să îmi schimb comportamentul față de cei care mă rănesc – nu ripostez, ci caut să îmi găsesc partea de vină și... tot așa. De ce îmi este teamă... dacă reușesc să fac toate aceste lucruri, în neputința mea mă voi mândri... nu vreau să mă mândresc, asta este foarte clar, dar voi reuși oare să nu mă las dusă de val și să stau în starea în care mă aduce acest Seminar...?
Am văzut că îmi este bine când nu ripostez, când nu răspund cu rău la rău, am văzut că binecuvântându-i pe cei ce mă rănesc în mod repetat, au învățat să-mi zâmbească... e bine așa, cel care m-a rănit nu mă mai rănește și îmi zâmbește, așa mai... forțat, dar îmi zâmbește. E un lucru minunat.
Am învățat multe lucruri făcând acest Seminar, la început am văzut (cu durere) ce fel de om sunt de fapt, am constatat că oglinda în care mă privesc mă minte, am descoperit în mine un om mic, foarte mic, neputincios, plin de lipsuri și foarte mândru, deși nu recunosc asta mereu, în adâncul sufletului știu că încă mă stăpânește mândria.
Am simțit cum Dumnezeu lucrează cu mine, prin mine, am simțit nu de puține ori cum mă ajută, mă ocrotește, îmi netezește drumul, deși nu am merite mari, am simțit cum mă ridică de câte ori cad, cum îndreaptă pașii mei și ai celor dragi mie pe drum bun.
Am văzut toate aceste lucruri pentru care nu știu, n-am învățat încă să mulțumesc cum se cuvine.
Mă străduiesc să mulțumesc în felul meu stângaci, încerc să mă vindec, încerc prin rugăciune să mă debarasez de mine, cea veche, să mă dezbrac de hainele murdare care m-au acoperit atâta timp, le simt grele, mă împovărează, dar nădăjduiesc în mila și ajutorul Domnului.
A.B.