Măicuța mea iubită,
Am citit azi dimineață răspunsul pe care l-ați postat pe site și m-am izbit de această frază: „te vei arunca mereu și mereu în rolul de salvator ca să-ți asiguri porția de suferință pe care te simți obligată s-o trăiești pentru că cei din jurul tău nu sunt fericiți!”.
Nu pare atât de complicat, dar eu am simțit pentru câteva secunde că efectiv mi se oprește mintea în loc și nu pot percepe înțelesul profund al acestei „scheme de inadaptare”.
Și atunci L-am rugat pe Domnul să mă ajute El să înțeleg... și – ce minune a bunătății Sale – El mi-a „explicat” atâtea în dimineața asta!
Știți că mai demult v-am scris despre un strigăt interior pe care l-am interceptat într-o anume împrejurare: „Nimeni nu are nevoie de mine!”.
Și atunci m-am întrebat de ce? Cum am ajuns eu la o astfel de convingere interioară?
Ca o completare, astăzi am „ascultat” un alt strigăt, de data asta îmbrăcat nu în vocea mea, ci în vocea mamei:
„Trebuie să-i arăți că n-ai nevoie de el!”
Nu am prea multe amintiri cu mama vorbindu-l de rău pe tata. Oricum, niciodată nu a folosit cuvinte urâte, jignitoare. În general, după despărțirea lor, noi două nu vorbeam aproape deloc despre el.
Totuși, acum înțeleg foarte limpede că mama mi-a transmis vreme îndelungată un „mesaj”, ca un „ideal de purtare demnă”, ca o atitudine de o măreție tragică, dar în fond – în adevăratul lui fond – ca un blestem, ca un refuz al iubirii...
„Trebuie să-i arăți că n-ai nevoie de el!”
Doamne, cât de dureros e blestemul unei mame, chiar și într-o astfel de formă, inconștientă, nerostită, la nivel de subconștient, de afectivitate...
Doamne, din toată inima o iert pe mama și Te rog s-o binecuvântezi și să ne vindeci Tu pe toți...
Acum înțeleg că fără să vrea și fără să știe, mama mi-a transmis un „duh” de care m-am îmbolnăvit rău...
M-a condamnat să mă simt jignită de gesturile lui tata („vrea să te cumpere cu cadouri”).
Să refuz orice vine de la el („Trebuie să-i dai o lecție”).
Să nu îmi doresc să îl văd („Dacă avea nevoie de tine nu te-ar căuta atât de rar”).
Să mă simt rău în prezența lui („Nu-i pasă cu adevărat de tine”).
Să nu mă mai pot bucura, niciodată, de prezența și afecțiunea tatălui meu...
Vă mulțumesc mult pentru rugăciune, Măicuță! Nu vă pot scrie mai multe acum, dar Îi sunt recunoscătoare Domnului pentru lucrarea pe care o săvârșește în inimile noastre!
Cu drag și nădejde multă,
Lu
Copila mea iubită,
Și cât de minunat e Tatăl nostru Cel din Ceruri, Care, la cererea Fiului Său atât de iubit și de El și de noi, ne dăruiește Duhul Sfânt ca să ne învețe cum să dobândim, să păstrăm și să folosim puterea pe care ne-o dă ca să devenim și noi fii iubiți în Fiul! Și așa, binecuvântând și iertând, împlinind poruncile și lepădându-ne de voia noastră bolnavă, învățăm „meșteșugul bucuriei”, încredințându-ne voii Lui sfinte. Asta facem și când învățăm să ieșim de sub puterea oricărui blestem, împlinind porunca Lui de a-i binecuvânta pe cei ce ne blestemă. Blestemul este folosirea cuvântului, și a gândului, pentru a ucide pe cineva sau ceva din sufletul aceluia prin ruperea de Dumnezeu. În fața acestei puteri, sufletul celui blestemat, poate să se clatine și să se supună ei sau, fiind prea slab, pentru a se împotrivi. Sau poate să se contamineze răspunzând cu aceeași armă. Dar, dacă e ancorat în credința în Dumnezeu și în prezența Lui iubitoare și mântuitoare în noi, va alerga degrabă la El și va binecuvânta așa cum Însuși îi cere prin poruncă sfântă. Și așa, va ieși de sub puterea oricărui blestem, împreună cu cei ce l-au blestemat cu tot!
Ce minune!
Binecuvântează, Doamne, pe cei ce ne-au blestemat, cu voie sau fără voie, cu știință sau fără știință și nu le socoti lor păcatul acesta, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale Sfinților Tăi!
Cu drag și recunoștință pentru dragoste,
M. Siluana