Am cumpărat ieri o icoană, mai mare, cu chipul Mântuitorului. Mi s-a oprit privirea asupra ei și m-a luat un fior... aș fi vrut s-o cumpăr, aș fi vrut și să nu o cumpăr. Parcă mă speria puțin... Și-am cumpărat-o, am pus-o-n camera-n care stau eu, pe dulap. Azi, mi-a revenit în minte când nu eram acasă. Am început să vă scriu mesajul și mă durea, și mă doare, sufletul și mi-au dat lacrimile. Și-apoi nu m-am mai putut opri. Plângeam în hohote cu laptopul în brațe. Și iar mi-a venit în minte chipul Mântuitorului din icoană și am luat-o din dulap și-am privit-o. Înțeleg de ce m-a speriat ieri și mă cutremur acum... Am plâns închircită, cu icoana în brațe, privindu-o, privindu-mă Mântuitorul din icoană. Eu cred ca mi-a fost frică ieri pentru că în icoană era Adevărul. Nu o pot privi pentru că-mi văd minciuna din mine. Doamne, Dumnezeul meu... Am plâns până s-a făcut tăcere în mine și m-am liniștit brusc. Priveam până acum icoanele ca pe reprezentări, oarecum ca pe pictură, fără a crede că atunci când privești Chipul din icoană ești tu privit de El. Doamne, ce am în casă! Eu cred că Dumnezeu a vrut s-o cumpăr, ca să văd azi că nu-i vorba de lemn și vopsea... Pentru credința mea prea slabă, ca să nu mă pierd în necredința mea. Doamne, ce cadou minunat... Parcă aș fi fost un sac gol în fața Lui. Am plâns că sunt rea, că nu pot iubi, că nu iert, dar plânsul nu era din inima mea despre care ieri v-am spus că nu simte nimic, iar azi, întristare sau durere. Plânsul ăsta a fost mila Domnului, că eu n-am plâns așa vreodată... Nu-s în stare să mai scriu nimic. Bucurie mare a venit de la Chipul Lui... „pe cât de departe sunt răsăriturile de la apus”, mila Lui spre noi, cei păcătoși și întunecați. Cum lucrează Dumnezeu, Măicuță!! Slavă Lui mereu!
Cor