Undeva, într-un vechi castel, spune o legendă de demult, stătea atârnat într-un cui pe perete un instrument muzical prăfuit, uitat de lume, de nu se mai știa de când. Nimeni nu se pricepea să cânte cu el, deși încercaseră mulții, fără să izbutească să scoată un sunet! S-a întâmplat odată ca un călător să ajungă la castel și, văzând acel instrument atârnat în cui, l-a luat, l-a șters cu grijă de praf, încercând să-i acopere strunele, care au prins glas din nou, sub degetele străinului, după ce trecuseră amar de ani, scoțând sunete minunate care pătrundeau în adâncul sufletului. Străinul era de fapt stăpânul castelului, care se întorsese acasă după o lungă absență.
Cum trebuie înțeles tâlcul acestei legende? Sufletul omului este asemenea acelei harpe. El rămâne „dezacordat”, prăfuit, mut, atâta timp cât nu se atinge de el mâna Creatorului. Primește-l la tine, iar El îți va curăța cu mâna iubitoare strunele sufletului de rugina păcatului, va drege tot ce a fost „dezacordat” în inima ta. Sunetele altă dată false, stridente, se vor uni atunci într-o singură, minunată armonie, iar din sufletul tău primenit va răsuna mereu cântec de bucurie, de biruință, de laudă!
Am găsit această minunată povestioară într-o carte foarte frumoasă: Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Iuliana