Copacii

Versiune tiparTrimite unui prieten
Interesant cum unii văd, atunci când bate vântul, copacii care se clatină și se tem ca ei să nu se frângă. E o mare instabilitate pentru ei, în care rezistă doar prin rădăcinile adânc înfipte în pământ. 
Însă mie îmi pare că vântul e voința prin care copacii pot să-și manifeste nevoia de a bate mătănii. Copacii se umplu de smerenie și crengile lor se lasă moale către pământ și în aer se propagă un fior și freamăt ușor, care se face vânt. Și, în fervoarea rugăciunii și preamăririi, ei își ignoră rădăcinile și fragilitatea și uneori se jertfesc. Uneori se frâng, dar nu înspre  suferința rădăcinii ci înspre bucuria rugăciunii. Copacii care se frâng în freamătul slăvirii, nu mor, nici nu simt durere, ci bucurie și înălțare, pentru că ei încetează să mai fie copaci și devin rugăciune.
Dar amandouă perspectivele sunt adevarate, căci copacul este pământ din pământ până poate deveni rugăciune prin ochiul potrivit.
 
L.