Ca în orice alt lucru este vorba despre discernământ și despre întrebuințarea corectă.

„Corect” reprezintă modul de acțiune care îl ajută pe om întru îndeplinirea scopului său care este împlinirea sa, perfecțiunea personală veșnică – îndumnezeirea.

Împlinirea umanului nu se poate realiza decât dacă omul este cu adevărat liber, stăpân pe sine. Noi de multe ori legăm libertatea de lucrurile materiale, însă după cum spiritul este cu mult deasupra materiei, în același fel libertatea spirituală este cu mult deasupra libertății materiale.

Și aici încep problemele.

Omul după cădere este victimă a influențelor – mintea umană se depărtează de Dumnezeu, de starea sa naturală și, deci, se distorsionează, se întunecă în clipa în care se lasă pradă centrilor de plăcere trupească.

După cum știm, senzația de plăcere trupească este rezultatul unor reacții chimice. Acest fenomen, însă, pentru că este vorba despre o reacție chimică după cum spuneam, nu poate niciodată să împlinească persoana umană.

Pentru că omul este chip și asemănare a lui Dumnezeu are această aspirație spre infinit, spre perfecțiune – aspirație care devine distrugătoare în clipa în care se distorsionează înspre plăcerea trupească, care, după cum spuneam, este doar efectul unei reacții chimice.

Deci omul iubitor de plăcere va căuta la nesfârșit perfecțiunea fără, însă, să ajungă vreodată la cunoștința Adevărului. Va fi închis într-o căutare infinită, dar totuși monotonă în care nu va mai fi nimic nou cu adevărat.

Dincolo de iluzia plăcerii avem în cazul jocurilor și iluzia realității: o altă lume, ireală în care tinerii încearcă să scape de cenușiul care îi înconjoară. Problema cea mare aici este că această lume „mai bună” este una iluzorie și soluția este una iluzorie: dincolo de valul de plăcere este, de fapt, un antrenament, o pregătire pentru neant.

În trecut, prin jocurile lor, copiii se pregăteau mai mult sau mai puțin pentru viață, jucându-se în realitate, iar nu în virtualitate. Astăzi foarte puține jocuri sunt constructive – cele mai multe fiind distructive, învățându-ne nu să ne iubim unii pe alții, ci mai degrabă să-i urâm pe ceilalți care sunt apriori adversari.

Un astfel de om care învață să urască într-o lume pseudo-perfectă cum va putea să iubească în lumea reală?

Un om care învață să-și potențeze patimile în lumea virtuală, în lumea gândurilor sale și – culmea – va primi răsplată pentru asta (va primi puncte – ce răsplată mai e și asta anyway?) cum va putea să-și controleze aceste patimi în lumea reală?

Toate acestea duc la o dependență de o himeră care duce la o incapacitate socială acută, la un faliment existențial pe care îl observăm atât de plenar astăzi.

Omul devine „reușit” într-o lume care nu există, ajungând falimentar în realitate.

Realitatea este, însă, jocul nostru.

Deci soluția este legătura cu realitatea adevărată, adică legătura cu Dumnezeu. Realitatea (cu „R” mare) nu poate fi relativă, ci transcendentă, mai presus de părerile fiecăruia dintre noi, mai presus de iadul relativității și al singurătății fiecăruia dintre noi. Deci realitatea este Dumnezeu. „Eu sunt Cel ce sunt” a spus Dumnezeu pe muntele Sinai. Realitatea ultimă.

De vreme ce Dumnezeu este deasupra noastră, care suntem oameni, persoane, înseamnă că Dumnezeu este supra-om, supra-persoană – persoana perfectă. Deci putem să intrăm în comuniune (ce presupune comunicare) cu El. De fapt, aceasta este singura cale prin care scăpăm de iadul singurătății noastre.

Trebuie, deci, să căutăm căi de comunicare cu Dumnezeu. Principla cale este, desigur, vorbirea directă a minții cu Dumnezeu, adică rugăciunea. Problema cea mare aici este faptul că mintea nu este destul de antrenată pentru a se concentra în vorbirea cu persoana perfectă, cu Divinitatea.

Deci, în loc de a ne antrena să câștigăm puncte, este mult mai bine să ne antrenăm să vorbim cu Dumnezeu cel perfect.

În acest antrenament intră și o mulțime de alte fapte – numite fapte bune – care ajută mintea să dobândească gradul de iluminare și adunare necesar pentru a putea să intre în contact cu Dumnezeu.

Amintim doar câteva: postul, studiul a ceea ce ne poate ajuta întru împlinirea personalității noastre, efortul fizic, duhul milostiv în faptă și cuvânt, tăcerea ca formă de smerenie, respect și dragoste, iar nu ca formă a depresiei – în general tot ceea ce numim iubire.

Cum spuneam, realitatea este jocul nostru.

Cu mult drag în Hristos,

Un monah din Sfântul Munte