Despre mângâiere

Versiune tiparTrimite unui prieten

     Mângâierea alină, dar şi doare. Sunt oameni pe care îi linişteşti compătimindu-i, şi alţii care se simt umiliţi. Ce înseamnă mângâierea, ce presupune ea? Întâi de toate, ca să ne referim la mângâierea fizică, ea înseamnă să intri în atingere cu celălalt, prin pielea ta. Îl simţi pe celălalt prin piele şi el simte atingerea ta prin pielea lui. Însă nu atingerea ca atare mângâie, ci căldura pe care izbuteşti să o reverşi în inima celuilalt. Aşadar, te mângâie celălalt atunci când îţi intră, prin piele, la inimă. Mângâierea revelă faptul că atingerea nu se produce niciodată la nivelul epidermei, chiar şi atunci când există contact fizic. Mai degrabă, atingerea este şi rămâne la nivelul pielii, atunci când actul mângâierii este ratat. Atunci atingerea este violenţă şi, în loc să trezească sentimente calde, se resimte ca o răceală a mângâierii. Se întâmplă acest fenomen când mângâiem doar cu palma, nu şi cu inima, când facem doar din datorie aşa-zis morală, ce s-ar cuveni să împlinim din iubire. Putem, aşadar, lua în considerare două moduri în care mângâierea se opreşte la contactul unei epiderme cu alta, a unei răceli de cauciuc, cu alta. Una este răceala diurnă a omului cu mască, ce se poartă compătimitor de convenienţă, ipocrit. Alta este răceala monstrului nocturn, din regimul violenţei şi al violului.
      Pe de altă parte, actul mângâierii implică atât un subiect, pe mângâietor, cât şi un mângâiat, care este pacientul relaţiei. Mângâietorul autentic tânjeşte să comunice dragoste, care, paradoxal, nu se manifestă înainte, când te hotărăşti să mângâi, ci chiar în actul atingerii, neaşteptat de mângâietor, chiar şi atunci când se întâmplă. Căci, intervin situaţii în care mângâietorul doreşte să mângâie, subiectul mângâierii este receptiv, dar, fără ipocrizie, nu ai ce transmite, eşti lipsit de energie mângâietoare. Cine vrea să mângâie, este purtat de un sentiment natural sau religios de compasiune, dar, abia în actul atingerii trupului celuilalt, este validat sau invalidat fondul interior. Cu alte cuvinte, abia când îl atingi pe celălalt, se simte dacă tu însuţi eşti prezent în sine ca o forţă autentică mângâietoare. Uneori, când îl atingi pe celălalt, nu ţâşneşte nicio putere din tine, nu se descarcă nici o energie mângâietoare. Îl atingi pe celălalt, purtat de compasiune, dar în actul atingerii ratezi atingerea ca transfer de putere alinătoare. Aşa se întâmplă când vrei să arăţi spijin afectiv unei persoane îndoliate sau decepţionate sentimental. Îl atingi cu toată dragostea, dar te loveşti de incapacitatea proprie de a comunica ceva ce există doar în imaginaţia şi părerea ta despre sine-ţi, iar nu şi în locaşul sufletului. Acolo este gol. Şi atingerea de trupul celuilalt, aruncă această lumină asupra absenţei tale din interiorul tău. Prinşi în pânza grijilor de zile negre şi nopţi albe, ratăm contactul alinător şi tămăduitor cu altul.
      Funcţia angelică a mângâietorului
      Aşadar, actul atingerii, în fenomenul mângâierii, deţine funcţia de validare sau invalidare a autenticităţii mângâietorului. În esenţa lui, acesta, mângâietorul, prezintă misiunea angelică, de a transmite unei alte fiinţe, în deficit de relaţie, bucuria veştii că suntem legaţi organic unul de altul, în taina unei interiorităţi reciproce. Nimeni nu este singur. Când actul mângâierii a reuşit, odată cu dragostea sa, celălalt îţi intră în inimă ca prezenţă caldă şi străjuitoare. Prin actul mângâierii intri în atingere cu trupul, dar te şi instalezi ca prezenţă învăluitoare, în sufletul dezgolit şi sfâşiat al subiectului în suferinţă.
      Subiectul mângâierii şi moduri ale actului mângîierii
      Considerând şi receptorul mângâierii, acesta poate primi energia alinătoare, sau i se poate opune, din orgoliul de a nu accepta o compasiune care umileşte. În acest caz, putem aprecia că reuşita actului de mângâiere ţine nu doar de prezenţa ta în propriul interior şi de comunicarea autenticităţii calde a inimii, ci şi de modurile în care se produce actul comunicării. Este o modalitate de a compătimi în râs, sau cu sentimente de superioritate, cu gândul că aşa ceva nu ţi se poate întâmpla, pentru că eşti mai inteligent şi nu poţi fi părăsit sau înşelat. Sau compătimeşti de formă, realizând actul atingerii doar în modul unui contact epidermic, şi fără transfuzie de energie alinătoare.
      Receptorul sau pacientul care primeşte mângâierea, nu se deschide pentru a face loc celuilalt în inima sa, prin actul atingerii, atunci când intiueşte raportul de superioritate în al cărui termeni se produce actul mângâietor. Compătimirea jigneşte în tonalitatea, discretă sau nu, a satisfacţiei că suferinţa l-a ales pe celălalt, şi te-a ocolit pe tine. Atunci, receptorul opune rezistenţă, pielea sa devine impermeabilă oricărui fluid afectiv revărsat prin atingere.
      Indisponibilitatea receptorului la atingeri
      Însă, actul mângâierii poate să nu reuşească nici atunci când agentul mângâietor se manifestă în autenticitatea sa, umil, solidar cu subiectul mângâierii. Se întâmplă acesta când receptorul se închide în durerea sa, pe care nu se poate abţine să nu o radieze ca ură şi ciudă faţă de cei fericiţi fără el, faţă de cei sănătoşi, împliniţi, rămaşi în viaţă. Nici iubirea nu poate intra în inima receptorului împietrit în faptul nemângîierii. Mai degrabă, mângâierea îi întăreşte coaja, creează scoarţă peste cel neconsolat. Aceasta este şi dificultatea maximă pe care Dumnezeu o poate întâmpina cu omul, refuzul iraţional al acestuia, de a face loc, în inima sa, experienţei bunătăţii care vindecă şi îmbunează. Nefericirea provine din acestă dorinţă de a trezi în celălalt, prin atingere, sentimentul separării corpurilor, a diferenţei, a distanţei, a inaccesibilului.
      Mângâierea şi schimbul de roluri –mângîietorul mângîiat
      Actul mângâierii te pune faţă în faţă cu limita iubirii în orizontul libertăţii, şi dă sens timpului ca ocol cronologic spre inima celuilalt. Aştepţi până când celălalt poate celebra în sine actul mângâierii care îi scoate la lumină bunătatea şi puterea de iertare. Căci, deşi este comunicare a energiilor interioare de vindecare, mângâierea este şi act de excavaţie a binelui din inima omului. Mângâierea provoacă inima să pompeze în ritmul bucuriei şi al regăsirii de sine împăcate. Reuşita actului de mângâiere nu consta doar în actul de transfuzie de energie sufletească, de modul cuvenit, smerit de comunicare a acesteia, de disponibilitatea la mângâiere a receptorului-pacient. Mângâierea comunică binele dintr-o persoană pentru a scoate la vedere în cealaltă, binele propriu. Nu ne referim la existenţa unui bine diferit de la o entitate la alta, ci la puterile unice de iertare şi bucurie din adâncul fiecărei persoane. Astfel, mângâierea izbuteşte atunci când comunicarea energiei mângâietoare, a chemat la viaţă, în celălalt, adâncurile lui. Uneori, din acest abis al inimii se revarsă, odată cu aerul uşurării, şi lacrimile. Alteori, răsare curcubeul unui surâs împăcat, ce comunică şi mângâietorului bucuria nădejdii şi a încrederii în forţa dragostei. Mângâierea nu este încă un act reuşit dacă ai comunicat bine prin atingere (sau prin atingerea sonoră, ori a unui mesaj tăcut scris) forţa interioară, dacă aceasta a deşteptat în receptor propriile puteri sufleteşti amorţiţe de nemângâiere. Reuşita actului de mângâiere presupune şi un schimb de roluri, prin care agentul mângâierii receptează, întărindu-se el însuşi, bucuria renaşterii puterilor sufleteşti în receptorul iniţial demobilizat. Se produce, pe acestă cale, o reîntoarcere îmbogăţită a energiei comunicate, de la receptor,  la sursa emiţătoare. Agentul mângâierii realizează actul mângâietor cu aşteptarea confirmării prin celălalt, a forţei dragostei, nu doar ca prezenţă autentică în propriul sine. Acesta urmăreşte o validare obiectivă a puterii dragostei în faţa suferinţei, aşteptând el însuşi să fie mângâiat prin actul mângâierii. Când receptorul primeşte mângâierea, mângâietorul răsuflă uşurat, şi el, încredinţându-se, încă o dată, de sensul actului mângâietor. Mângâietorul devine mângâiat.
       Mângâierea este act al graţiei sau eveniment fără origine cunoscută
      Mângâierea, am observat, că se produce atât prin atingere fizică, dar şi  prin cuvinte rostite sau scrise. În toate aceste moduri de comunicare a mângâierii, esenţială este constatarea că mângâierea nu se ştie cum se produce. Mijloacele prin care mângâiem sunt trupul nostru, cuvintele, darurile, atingerile, în general, timpul de calitate petrecut cu celălalt, atenţia exclusivă acordată acestuia. Însă modul cum se produce mângâierea este atât de imposibil de determinat, încât nu poate intra decât în regimul graţiei. Cumva, între mângâietor şi mângâiat se întâmplă ceva pe care ei nu îl pot produce, dar la care devin participanţi. Emiţătorul comunică, receptorul primeşte, şi rolurile se schimbă, emiţătorul devenind el însuşi un receptor. Ceea ce se întoarce la emiţător nu este propria sa energie, nici suflul inimii receptorului. Atunci când se produce un act de mângâiere pe care îl putem numi reuşit, ca urmare a realizării acestei conversii de energie interioară, există un factor „x”, indeterminabilul ce a mişcat inima mângâietorului spre mângâiere. Ceva, a căruit origine este nedesluşibilă, a produs în cineva mişcarea spre celălalt, ieşirea din sine spre altul ca mângâietor. Nu ne interesează posibile motivaţii psihologice pentru această ieşire din sine, ci faptul ca atare al ek-stazului în drumul întâlnirii cu semenul meu.  

      Confirmare a tăriei binelui faţă de rău în actul mângâierii
      Înainte să ies către celălalt, ceva din mine a fost mişcat spre el, trezind în mine nu doar dorinţa de mângâiere, ci aşteptarea validării, prin actul de mângâiere, a biruinţei binelui asupra răului. Cel care mângâie pândeşte, prin reuşita actului de a mângâia, o confirmare a faptului că binele este mai tare ca răul. Când dragostea comunicată revine la sursa emitentă, mângâietorul este mângâiat în aşteptarea sa. Acesta primeşte confirmarea că binele are putere în faţa suferinţei şi pleacă insuflat cu nădejdea că va rezista, prin puterea binelui, faţă de asalturile suferinţei. Din nou, nu ştim cum se produce această conversie de energie, faptul ţine de graţia unui eveniment impredictibil şi cu origini necunoscute. 

      Limita mângâierii este libertatea celuilalt
      Când actul mângâierii este ratat, mângâietorul pleacă deziluzionat. Cauza este, uneori, propria absenţă din interiorul său, când mângâietorul frecventează o lume de obiecte ale alintului, care îl distrag de la contactul cu esenţa sa. Dar intervine şi situaţia în care receptorul nu primeşte şi nu comunică. Atunci, deziluzia mângâietorului se poate îndrepta asupra incapacităţii personale de a comunica dragostea. Dar, o conştiinţă realistă, va transforma nereuşita actului mângâietor (în modul atingerii, a cuvintelor scrise sau vorbite), nu în sentimentul că binele este mai slab în faţa răului, ci în convingerea limitelor dragostei înaintea libertăţii.
      Acest eveniment va putea avea ca urmare continuarea actului de mângâiere în rugăciunea tăcută, cu durere pentru celălalt. Cel ce iubeşte îşi doreşte sfinţenia pentru ca, şi după moarte, să poată mângâia.
      Există  însă şi neîmplinire, drumul vieţii poate conduce şi spre nemângâierea veşnică. Dar există şi rugăciune şi nădejdea că Dumnezeu va găsi o cale prin care să aducă la sine pe toţi cei care se îndepărtează de El. Şi cea mai mare nădejde că binele poate învinge răul, sunt sfinţii. Dar şi în noi se zăreşte biruinţa binelui şi slăbiciunea răului, în noi care altădată eram fii risipitori, şi acum, poate, fii risipitori întorşi la casa Tatălui.  

       Constantin Ghiţă