Dragă maică Siluana,

Domnul să vă binecuvânteze!

Am scris o meditație asupra efectului terapiei!

Nu știu cât e de bine exprimat, e mai mult simbolistică în cuvintele mele.

Doamne, mărgăritar neprețuit al vieții noastre, mângâie sufletu-mi întristat.

Iată, durerile mele sunt adânci și nu se pot vindeca decât dacă Tu verși asupra usturimii lor untdelemnul iubirii Tale și eu Te voi ajuta cu untdelemnul lacrimilor mele, ca să fie mai gingașe durerile mele înaintea iubirii Tale. Căci, de vei privi la usturimea lor, nu se pot calma decât cu multe lacrimi. Și apoi, toarnă încetișor pe ele untdelemnul Tău minunat. Și mireasma fericirii care mă îmbată după fiecare rană închisă o prefac în dorul după Tine!

Acolo e iadul durerilor, Doamne!

E iadul în care muntele meu de durere s-a pietrificat, rămânând doar atmosfera de iad lăuntric, trist și tăcut...

Iată, cu un bolnav mă asemăn eu, care stând într-un spital, din cauza puroiului nu mai existau pansamente, și iată, văd un Mieluț blând, care îmi întinde în mâna mea medicamentul vindecării. Doamne, ce amar a fost la început și surd, și tăcut... apoi m-am obișnuit. Dar parcă nu mai rezistam să suport bătăliile cu durerile... dar trebuie să câștig războiul căci pe Tine te știu la capătul lui. Acolo unde se credea cândva că pe cruce Tu ai murit dar Tu ai biruit. Ai preschimbat întreaga omenire prin cea mai umilitoare moarte, scurgându-se încet, încet Sângele Tău.

Ai dat omului posibilitatea de a părăsi omul vechi și a se înnoi cu pecetea Ta, omul nou, omul din Eden! Așa, Doamne, preschimbă-mă pe mine, să birui omul vechi prin înțelepciunea omului nou. Destulă cale mai e până la ieșirea din acest labirint în care eram prizonier.

Da, Doamne, eram, căci eram fără Tine acolo în labirint. Acum că ești Tu împreună cu mine, acum deși sunt prins, am o Lumină pe Cale, o lumină gingașă de care mă apropii mereu cu drag.

Dar iată că pe cale întâlnesc și furie, mânie lăsată în urmă cu mult timp. Ajută-mă să o culeg, căci mi se pare greu să fac aceasta singur!

Doamne, mi se sfâșie sufletul de mânie, de fantasmele labirintului meu... Iată Doamne mă întâlnesc pe cale cu mulți pereți și drumuri întortochiate unde e multă negare și ca să îi pot sparge trebuie să nu mai neg! Să am curajul de a-mi spune mie: Așa a fost!
Și văd Doamne cum Adevărul îi face pe oameni liberi. S-au spart mulți pereți, unii asemănători cu barajele, dar ce să fac Doamne? Au rămas cei mici, care sunt și ei semnificativi. Tu cel ce cunoști neputințele mele, sparge-i și pe cei mici căci nici ei nu-s puțini... fiecare a ajutat la pietrificare.

Iată, Doamne, fumul gros și dens care apasă, cu o greutate de plumb, s-a prefăcut în mireasmă de fericire, căci fiecare lucrușor acum mă încântă , pot plânge pentru durerea mea, nu să o tăinui.

Cât de rău îmi pare că nu am știut de mult să alerg să plâng pe umărul Tău!

Iartă-mă Doamne pentru greșelile cele de voie și cele fără de voie și așteaptă-mă... Vin la Tine iubite Doamne, nu Te mai las să îmi scapi. M-am îndrăgostit de dragostea Ta! M-au înnebunit fiorii primelor bucurii duhovnicești, încât dacă mă crezi Doamne îmi este dor și de copăceii pe care i-am mângâiat! Parcă mă cheamă la dânșii să-mi spună că mă iubesc și să stau mai mult să meditez între ei. Tu știi toate tainele sufletului meu deci sprijină Doamne sufletul meu de stâlpul veșniciei unde moartea a murit să devină viață, unde nu e nici întristare, nici suspin!

Amin!

Cu multă nădejde, dragoste și respect,

Al dumneavoastră fiu surprins, cuprins, închis și totuși cu lumină pe Cale în labirintul vieții.

Băiatul meu iubit,

Îngenunchez lângă tine, în fața Milostivirii Lui și-I mulțumesc pentru că a mijlocit această întâlnire a noastră și că tu mă faci, ne faci, martorii, nu numai ai durerilor tale, ci și ai luptei tale.

Doamne, primește rugăciunea acestui copil al Tău și pe toate cele ce se vor lipi de ea!

Curaj, Copilul meu drag!

Acum ai nevoie de toată bărbăția pe care Domnul o naște acum în inima ta. Nu exagerez. Iată ce spune despre bărbăție, Părintele Sofronie de la Essex, ucenicul Sfântului Siluan: „Duhovniceasca bărbăție se află în nădejdea cea tare în mila lui Dumnezeu. Nevoitorul cu bărbăție, chiar de va cădea în păcat, sau va cădea în înșelare... nu se va pierde, ci îndată, cu deplină nădejde, se întoarce către Dumnezeu cu pocăință, și astfel biruiește pe vrăjmași; dar sufletul fără bărbăție se tulbură, deznădăjduiește și astfel cade...”

Faptul că-ți arăți, și-ți plângi, și strigi toate simțirile inimii în fața Domnului te face asemenea Psalmistului David care nu trăia nimic, nici durere, nici spaimă, nici furie, nici ură, nici dragoste, nimic, fără să le cânte Domnului. Așa se curăță sufletul de păcat și de dorința de păcat.

Te îmbrățișez cu drag și încredere și recunoștință,

Maica ta Siluana